Iertările neiertate

Mi s-a zăticnit de câți fluturași, calendare, urări și bezele pe suma a sute de hectare de pădure doborâtă am tot primit, cum și ceilalți, prin căsuța poștală, în ultimii ani. Gioconde parlamentare sau bărbați deprofesionalizați prin politici au agresat intimitatea existenței atâtor și atâtor cetățeni, fără ca cineva să-i tragă de urechi, așa cum tragi un derbedeiaș oarecare. Și aceleași personaje care își permit să cheltuiască, pentru ”imagine”, sume de te doare capul, parcă ar fi primit semnături în alb să decidă în numele tău, să jure, să înjure, să se creadă greii pământului românesc. Mai dau din mâini, ca să fie, din nacela birourilor parlamentare, mai tricotează ceva destine distrugând altele în atelierele lor de interes politic și, în rest, distanțați de vulg la înălțimi amețitoare, construiesc cu patimă o altă Românie, cea ideală lor, eliberată de masa amorfă, cenușie a celor douăzeci și ceva de milioane de sărăceni, de inadecvați la baremurile  și bairamurile lor de excelențe în curs de totală înstrăinare.

Mancurtizați într-un europenism al avantajelor valutare personale și imediate sunt pe cale să realizeze ceea ce populațiile tribale de năvălitori sau imperiile de tot felul și-au dorit: neantizarea duhului național, a națiunii românești în sine (atât cât mai este și mai rezistă între hotare invalide). Sub aparența unor priorități de înaltă diplomație, în care câștigul personal s-a vărsat în pierderi generale, felcerii politici autohtoni de toate culorile, continuă să transplanteze în trupul existenței naționale structuri ciudate, metastazice, nefirești. Cacealmaua ”procesului comunismului”, înființarea unor instituții ploconite dar cu vocație inchizitorială (și unde specialiștii anti-comunismului sunt, în mare parte, urmașii direcți ai foștilor torționari bolșevici de toate naționalitățile posibile) emit strategii de ”transformare a poporului în populație”, ajungând să îngrijoreze nu numai pe români ci și tot mai mulți reprezentanți ai judecății istorice nepărtinitoare din afara țării.

Într-o grabă halucinantă, bolnăvicioasă, structurile de conducere post-revoluționară au reușit să știrbească multe din adevărurile istorice confirmate în timp, trucajul definind preocupările lor de căpătâi fără cap. Omenitatea, bărbăția, forța de rezistență a acestui neam în condiții de vecinătăți agresive sunt mistificate, declarate în fals concomitent cu o netrebnică și preocupantă osârdie în ștergerea memoriei colective, în reducția sau terfelirea modelelor adevăraților oameni politici ai României. Un comandou multiplicat de detractori cu pretenții de specialiști (și din gros finanțați pentru maculatura lor otrăvită) cenzurează, fragmentează, scot din contezt dovezi, acte, documente, caricaturizând într-o bășcălie impardonabilă faptele și valoarea marilor ctitori de istorie românească: Decebal, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul și mai către noi, Brătienii și Carol I, Ferdinand, Mareșalul Ion Antonescu și, în sine, însuși poporul român.

În timp ce aproape zi de zi sunt scoase la vedere noi și noi documente (inclusiv prin desigilarea unor arhive tabu) care întăresc și adeveresc contribuția statului român, a oamenilor politici reali la diminuarea efectelor devastatoare ale bolșevismului stalinist sau sovietic, instituțiile mandatate să definească ororile comunismului refuză să scoată o virgulă din textele emise în grabă, la ordin și din consecvența cozilor de topor, mai ales în contextul în care le-au introdus ca adevăruri imuabile, inclusiv în unele manuale școlare. Sunt menținuți, susținuți și încurajați violatorii istoriei, inepțiile unui Boia sau Patapievici și alții, și alții consternând istoricii din străinătate cu supra-măsură, transformându-i pe aceștia în avocați ai apărării neamului supus batjocorii prin ”trădarea de frate”.

În capitolul holocaustului evreilor din România, fără a șterge, nega sau diminua artificial martirajul acestei etnii în anii premergători și în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, sunt protejați pe mai departe actanții de prim plan, serviciile secrete naziste și sovietice, trupele speciale de măcelari nemți sau hortyști, torționarii (”răzbunătorii”) ucrainieni. Pentru acest holocaust în volumetrii uneori, dezvoltate paroxistic și mincinos, românii de acum, eu și tu și ceilalți, după învățătura creștină și omenia străveche am cerut iertare și am contribuit la plata despăgubirilor date de statul român fără a întreba cât, cui și pe ce suport. Inclusiv generațiile născute după 1944 au plătit. Dar nimeni, încă, nu îndrăznește să-l derobeze pe Ion Antonescu de vinovățiile necuvenite, de impunerea de către veneticii timpului dar și detractorii peste ani unei răspunderii directe pentru masacrele de care el însuși s-a cutremurat astfel încât, înaintea execuției dar mai ales înaintea lui Dumnezeu și a neamului jură că poate fi vinovat de greșeli dar de crimă nu. Mai mult de atât i se refuză minora satisfacție de după moarte de a i se recunoaște, ca militar – cel puțin, locul de prioritate în lupta împotriva ciumei roșii așa cum unui alt victimizat, mitropolitul Visarion Puiu i se refuză ștergerea odioasei sentințe date de un ”tribunal al poporului” tras pe sfori tocmai de cei pe care mitropolitul i-a anatemizat public în multe rânduri. Unor astfel de eroi ai anti-bolșevismului instanțele anti-comuniste de acum refuză cu obstinație să le acorde prezumția de nevinovăție dintr-o ciudată și absurdă teamă de a nu stârni orgoliile comandatarilor de dincolo de ocean.

Într-un alt plan al manipulării prin fals trebuie recunoscut holocaustul românilor din țară și din actuala Republică Moldova, holocaust de care se fac vinovați (pe aceleași considerente ale menținerii vinovățiilor prin generațiile succesive) deținătorii  Cloștii de Aur și celorlalte obiecte și valori de tezaur, mancurții bolșevici din România (între care un loc important revine și răzbunătorilor reprezentanți ai etniei evreiești prin proporția de raport numeric la total etnie și la populație). Sigur că în contextul de după 1944 singura lege aplicată (fără a fi și numită ca atare) a fost cea a Talionului, contribuția autohtonă la decimarea elitei intelectuale a României interbelice pe falseturi ideologice într-o țară sub ocupație stalinistă.  Și, nefiind specialist în compromisuri, îndrăznesc să repet întrebarea primită de la mulți alți nepricepuți în compromisuri: Dacă statul român post-revoluționar a cerut iertare Israelului pentru victimele holocaustului din România (ca atare pentru cetățenii români de etnie evreiască, statul Israel neexistând în  prioada de referință istorică) și despăgubind (nu știm cum și cât) familiile evreiești victimizate, oare nu s-ar cuveni, în echilibru de balanță, ca și statul Israel (care a absorbit victime dar și torționari) să ceară iertare României și să despăgubească victimile directe ale etnicilor evrei torționari? Și, legat direct de această impertinentă (nu-i așa?) și necuvenită ipoteză iarăși întreb întrebările venite de la alți nepricepuți: de ce instituția abilitată să cerceteze atrocitățile regimului comunist nu face publică lista completă a ilegaliștilor comuniști, apartenența lor etnică și cetățenia ultimă? Care este preșul și care este gunoiul?

În ce privește genocidul multisecular la care a fost supusă populația românească majoritară din Transilvania (ca formă directă de acțiune sau ca genocid prin absorbție, prin desnaționalizare), holocaustul românilor și evreilor executat de maghiari (formă consemnată și direcționată excesiv doar pe trupele hortyste) nu se cuvine ca țara vecină (și nu numai) să-și recunoască vinovăția (prin criminalitatea indusă), să ceară iertările cuvenite și să despăgubească familiile victimizate prin intermediul statului român? Coroborat acestei întrebări se cuvine atenționarea și pedepsirea prin consens în mod public și internațional, ca fapte criminale, iredentismul, subminarea atributelor statale ale României și ale oricărui alt stat, revizionismul ca sursă de deteriorare a unității și armoniei din Comunitatea Europeană.

Întrebările de felul acesta rămân suspendate periculos asupra comunicării dintre structurile politice, administrative și cetățenii țării. În eventualitatea încăpățânării actualei puteri de a supune referendumului național ambiguitățile moștenite și resuscitate de la alte guvernări, cele importate de ultimă oră în formatul revizuit otova al Constituției României, întrebările suspendate vor deveni tot atâtea săbii de chirurgie sanogenă prin două simple și alăturate litere: NU:

NU pentru nefondata și nepregătita încercare de regionalizare a țării; NU pentru transformarea unui segment al teritoriului țării în regiune etnică; NU pentru utilizarea oficială a altei limbi decât limba română; NU scoaterii resurselor naturale din categoria ”interesului național”; NU încercării debile de ateizare prin anatemizarea formei creștine a familiei.

Ultimele ”bonusuri” propuse de guvern (reduceri de TVA la unele produse) nu vor reuși să deturneze marea majoritate a populației de la exprimarea opoziției față de ”îmbunătățirile” prin reducție ale drepturilor cuvenite poporului (și nu populației) acestei țări. Sigur sunt și alte ”iertări” neexprimate pentru a putea primi o teoretică iertare din partea încercatului popor român:

– din partea Casei Regale pentru zecile de mii de ostași români trimiși în eurasia sovietică printr-o acceptare a unui sigur șir de umilințe;

– din partea Președenției care a admis ”transferul de suveranitate” al României cu o debilă inconștiență (cea mai blândă explicație);

– din partea statelor care au acceptat invadarea unei bune părți a Europei de ciuma roșie pentru mai multe decenii.

Toate acestea și încărcătura explozivă în zona suveranității, statalității, a existenței națiunii (a se citi cu maximă atenție forma revizuită a Constituției)  trebuie să dea serios de gândit fiecărui român: dușmanii reali sunt mai puțin în afară și desisiv și la vedere în interiorul castei politice din România. Iar pentru aceștia, pentru străinătatea acțiunilor lor nu va mai exista iertare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*