„Bunica mi-a fost ca o mamă adevărată”…

– își amintește Ionuț Dolănescu într-un emoționanat interviu pentru Națiunea –

– Dragă Ionuț, vom aborda mai multe subiecte, dar în special aș vrea să vorbim despre scumpele noastre bunicuțe, țărănci gârbovite de muncile agricole, slăbite de nașteri multiple…

– Îmi amintesc cu pioșenie de bunica mea Ecaterina, femeie înaltă, sprintenă și frumoasă, mamă a opt copii. Ea, ca să scurteze drumul de la Budești până la satul ei de baștină, mă lua cu dânsa la Mălăiești, pe malul Nistrului și când ajungeam pe la Vad vorba noastră nu se prea lega și ea mă pișca de obraz: „Măi Ionele, ești un mut ca și taică-tău, că atunci când l-am zămislit m-am holbat la mutul satului…” Și eu sughițam a plânge, gândindu-mă ce să-i mai spun ca să nu tac ca dracul pe ciotcă. Când ajungeam pe malul Nistrului bunica mă așeza pe un pietroi, ce stătea acolo de ani și ani, și îmi poruncea s-o aștept până va trece râul înot. Se întorcea din livezile Pârâtei cu sânul plin de mere, pere sau prune goldane, de care nu se aflau pe la noi. Așa mi s-a întipărit în memorie bunica Ecaterina. Cealaltă bunică, Anastasia, de pe linie maternă, o țin minte ca prin vis.  A murit când eu aveam vreo trei ani. După aceea, sora ei Fevronia, care semăna leit cu bunica, venea la noi în ospeție și eu mă lipeam de ea, împărtășind și celorlalți că a înviat bunica. Și când încerca să se ducă acasă mă țineam din urma ei plângând și implorând-o să mai stea măcar o noapte ca să-mi spună poveștile ei, pe care începusem a le uita.

– E prea desfășurat acest preambul și ca să nu lungim vorba, aș întreba cum și-o amintește Ionuț pe bunica sa, Gherghina din satul Perșinari?

– Bunica mea Gherghina, ca și bunica Ecaterina a dumitale, a născut și a crescut opt copii. Trei fete și cinci băieți,

– A fost cumva mamă-eroină?

S-ar cere un apelativ mai mare decât mamă-eroină. A crescut opt copii în vreme de foamete, de război, de lipsuri. Nu a fost deloc fericită. Nu a avut măcar o copilărie ca lumea. A rămas fără de mamă la vârsta de șase ani.

Cine a crescut-o dacă a rămas orfană la o vârstă de mlădiță, când orice boare de vânt te poate prăpădi?

– A crescut-o un frate la care ținea foarte mult. E o poveste foarte lungă și nu știu dacă e cazul de vorbit așa, la ora trecută de miezul nopții, în bucătăria tatălui meu. Ca să știi dumneata, bunica mea este o mare personalitate. Este mai presus decât o mamă.

– Nici se putea altfel, pentru că toată copilăria  ai avut-o sub aripa ocrotitoare a bunicei Gherghina.

– Mi-am petrecut întreaga copilărie la Perșinari. Dar nu putem discuta despre bunica mea la bucătărie. Deși…

– Deși…

Deși… și-a petrecut o bună parte a vieții în această bucătărie. Tatăl meu, ca și Ceaușescu, nu putea și nu vroia să mănânce din mână străină. Avea încredere numai în Flori și mama lui. Bunica a trăit aici aproape 20 de ani. Era o bucătăreasă desăvârșită.

– Dar frații lui Ion Dolănescu unde se aflau?

– Ei au fost aici tot timpul. A fost o perioadă în care tata s-a supărat pe ei și i-a izgonit pe toți. dar după câțiva ani i-a chemat înapoi. și unchii mei au fost alături de tata. Pe frații mai mari: Nicolae și Constantin, i-am avut aici în toată copilăria și adolescența mea. I-am iubit și acum îmi face mare plăcere să-i văd și să-i ascult. Eu am crescut la Perșinari, în inima satului.

– Dar vocea celorlalți frați de unde vine, pentru că ani buni au concertat împreună cu Ion Dolănescu…

– Tot de acolo. Deși și bunicul meu Vasile, Vasile Malacu îi ziceau, cânta frumos. Tata glumea uneori, zicând că acest apelativ Malacu ar veni de la cuvântul ”maniac”. Era un ins care iubea perfecțiunea. Era un bărbat frumos, drag tatălui meu. La fântâna pe care tatăl meu o cântă, ni-amintesc că bunicul meu stătea pe un cap de pod și mă întreba, prefăcându-se că nu mă cunoaște: „Măi copile, tu ești băiatul lui Dolănescu?”. „Da!”, i-am răspuns. „Păi, ca să vezi, eu sunt tatăl tatălui tău…”. Și n-am să uit, a scos din buzunar 25 de lei și mi i-a dat. Erau bani grei pentru acele vremuri. Era prin 1972 și banii mai aveau valoare. Între timp, la acel cap de pod a mai venit și un verișor de al meu, care s-a apropiat de bunelul și i-a zis: „Bunele,  și eu sunt nepotul tău”. Bunelul Vasile l-a privit cu gingășie. A scotocit prin buzunare. A scos de acolo niște bănuți rătăciți în semințe de floarea soarelui, i-a ales cu atenție și și-a cerut scuze că nu are mai mulți.

La moment se vehiculează că numai țiganii sunt talentați și muzicieni neîntrecuți. Aveți țigani prin Perșinari?

– Este o mahala în sat. Dar ca să fii Enescu sau Mozart, nu-i neapărat să fii țigan. Sigur că fiecare națiune își are vârfurile ei, strălucirile care marchează o națiune. Dar nu trebuie să facem din asta un obicei. Nu-i numaidecât să fii țigan ca să cânți la vioară.

– Pare-mi-se că bunelul Vasile făcea diferență între nepoți. Bunica avea niște preferințe aparte?

Eu am fost nepotul ei preferat, pentru că bunica m-a crescut de mic. Doamna Maria Ciobanu, mama mea, așa cum o numeau cei de la țară, cum m-a născut m-a dat imediat în grija bunicii. De cum a venit de la maternitate cu mine în brațe, m-a predat frumușel bunicei, a fost un lucru extraordinar, pentru că bunica Gherghina, într-adevăr m-a crescut. și nu m-a crescut rău, m-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respectul pentru tradițiile noastre, pentru tot ce este frumos. Și pentru mine mamaia Didina, cum îi spuneam toți ai familiei, este ca o sfântă, mai mult decât o mamă adevărată.

– Tata venea des la Perșinari?

– Ultima dată a fost împreună cu mine. Eu nedându-mi seama că tata va muri peste o săptămână, fiind o fire mai libertină, am plecat cu caii pe câmp. Eu m-am atașat foarte mult de acest animal. Calul este nobil și la noi în Perșinari, spun la noi, pentru că și eu am crescut în satul tatălui meu. În Perșinari este o puternică tradiție și de familie. O tradiție universală, din moși-strămoși—CAII. Unchiul meu Gică, cel mai mare dintre frații Dolănescu și unchiul Păun s-au ocupat toată viața de creșterea animalelor. Numai Nicolae și Constantin au preluat cântecul. Tata i-a luat pe lângă el. Nea Gică și Păun au adorat caii și crescând pe lângă ei am îndrăgit și eu această îndeletnicire bărbătească. Mai târziu mi-am dorit să am propriul cal, care se află și acum la Perșinari. De fapt, mi l-a dăruit tata. E pur sânge arabesc. Îl cheamă Elivan.

– Să revenim la bunicuțe. Cum te-ai împăcat cu cealaltă bunică, de pe linie maternă?

– Foarte bine. Dar am spus că am trăit mai mult la bunica Gherghina. Și ea se împăca minunat cu toate rudele, cu toate nurorile. Pe mama mea a adulat-o, a iubit-o. am fotografii inedite cu ele, pe care le-am capturat. Mama Maria Ciobanu o iubește pe bunica. Tot timpul mă întreabă ce mai face bătrâna, de are nevoie de ceva. Dacă o să stați de vorbă cu bunica mea o să înțelegeți că o iubește pe bunica. Pe mama bunica a împodobit-o în rochie de mireasă, chiar dacă nu s-au cununat legitim cu tata în fața ofițerului de stare civilă, totuși a dus-o în biserică, au făcut o nuntă de pomină în anul 1971. și dacă bine îmi aduc aminte, este vorba de data de 21 august. A fost o nuntă care nu s-a mai pomenit în România. Au avut peste zece mii de nuntași. S-a filmat cap coadă, pentru că Ion Dolănescu a avut inteligența să filmeze mult. Cineaștii români au filmat acea nuntă tradițională care a rămas pentru istorie.

– A fost invitat și vreun grangur de la putere?

– Din marii marilor a fost Măreața Doamnă a Cântecului Românesc, Maria Lătărețu. apropo, astăzi am întâlnit-o pe treptele Uniunii Compozitorilor pe Ioana Lătărețu, nora Mariei Lătărețu. Ea m-a oprit și m-a întrebat: „Ce mai faci, Ionuț?”. Tatăl meu i-a botezat nepoții Mariei Lătărețu. Ea a fost mentorul, modelul de cânt al părinților mei, tatăl meu a fost îndrăgostit până la moarte de cântecele ei. Maria Lătărețu rămâne idolul mamei mele.

– Dragă Ionuț dacă nu ai fi cântat ce ai fi făcut în viață?

– Cred că nu aș fi făcut nimic, pentru că nu sunt bun de nimic în afară de cântat. Eu m-am născut pe scenă și vă spun asta, fiindcă atunci când mama era însărcinată cu mine în ultima lună încă a susținut ultimele concerte undeva lângă Pitești, în niște comune. Fiecare om este dăruit și cred că am fost și hăruit acestui dar dumnezeiesc de a cânta. Este foarte greu să te apropii de cântec. Vedeți că și fratele meu Dragoș este băiatul lui Ion Dolănescu, dar nu cântă. Este o mare diferență între mine și fratele meu. Poate că eu moștenesc acest har de la tata, poate că de la mama. Poate că de la amândoi. Nu știu. Nu mi-am dezamăgit părinții și nici publicul care mă ascultă. Mi-am căutat un drum al meu, pentru că nu am vrut să fiu o copie a părinților mei și în felul meu sunt ceea ce sunt. Eu și nimic mai mult.

– Îmi ierți indiscreția, dar am să te întreb: ce-ar fi zis tatăl vostru de acest conflict fratern?

– Ar fi fost foarte trist… Tata a ținut la familie, a ținut la acest nume. Nu cred că tata s-ar fi bucurat vreodată să vadă publică această chestiune care aduce doar rușine numelui Dolănescu, nu aduce nimic bun în familia noastră. Iar tata cred că se răsucește în mormânt și este trist ca niciodată. Dacă există sufletul acelui care a fost Ion Dolănescu, este nemulțumit de acea nedreptate. Eu cred că această casă în care ne aflăm acum, ar trebui să rămână Casa Memorială Ion Dolănescu. Vreau să vă spun că tatăl meu a murit cu acest cântec în suflet—”Casa bătrânească nu se vinde”, pe versurile marelui basarabean, Grigore Vieru. Chiar dacă nu a lăsat un testament în scris, tata nu a dorit niciodată să înstrăineze această casă. El și-ar fi dorit să rămână ca și muzeu. Cu atât mai mult că este o casă istorică. Ea a aparținut scriitorului, avocatului și marelui orator Barbu Ștefănescu Delavrancea. Ar fi mare păcat s-o înstrăinăm și cu atât mai rușinos pentru noi, să fie scoasă la licitație. Și poate copiii mei, trecând pe această stradă, s-ar bucura să intre în casa bunicului lor. De asemenea, și copiii lui Dragoș. Dacă o vindem este o rușine pentru familia noastră.

– Spune-mi, te rog, tata a avut vreo premoniție înainte de a pleca în lumea umbrelor?

– Dacă ar fi avut orice premoniție, altul ar fi fost comportamentul lui față de noi, deși înainte să moară și-a pierdut cunoștința de trei ori. Nu ne-a lăsat nimic scris. În orice caz, cred că nu și-ar fi dorit să ne vadă prin tribunale. Tata era un om  înțelept, mândru, cu bun simț, care, cu siguranță, nu și-ar fi dorit acest circ, pe care fratele Dragoș îl joacă pe toate posturile de televiziune. Subliniez că în acest proces eu sunt ”pârâtul”. Eu nu am generat acest scandal mediatic. Iau parte fără să vreau la acest scandal rușinos.

– Să revenim la bunica Gherghina. Cum se comporta față de tatăl tău?

– Probabil, ea avea un cult aparte față de ”băiatul mamei”. S-au respectat reciproc și nici nu avea cum să fie altfel. Tatăl meu a stat la masă cu miniștri, generali, cu oameni foarte importanți, care îl respectau, închinau capul în fața lui Dolănescu. Asta am văzut-o cu ochii mei. A fost un om care prin natura sa avea o inteligență nativă care impunea respect. Chiar bunica mea, în semn de respect, de prețuire sau de mângâiere, îl dezmierda—Nelu. A fost un om care a știut să se impună. A plecat foarte de jos și a ajuns tare sus. Nu știu dacă cineva dintre interpreții de astăzi îl egalează ca înregistrări, ca inteligență și creații. Ion Dolănescu a impus un stil. La sud, la graniță cu Bulgaria, se spune : „Ușurel, ca Dolănescu”.

– Este greu să ajungi la înălțimea lui? Te eclipsează cumva?

– Nu că mă eclipsează. A muncit foarte mult și foarte diferit. Alte sunt valențele mele. Am cântat la nai, am încercat să fac muzică diversă, să fac propriul meu repertoriu, nu l-am copiat în nici un fel. N-am vrut nicio clipă ca lumea să spună: ”Uite cum Ionuț îl copiază pe tatăl său”. Am vrut să fiu diferit. Merg cu propriile mele cântece. Puteam foarte ușor să preiau niște cântece de ale tatei. Eu consider că nimeni nu poate ajunge pe culmile lui. Această discuție am avut-o și cu doamna Ioana Lătărețu, nora Mariei Lătărețu. Nimeni nu poate să redea acele cântece ca Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ioana Radu. Eu am vrut să fiu doar copil, nu o copie fără valoare. Și mi-am creat propriul stil. Cine mă iubește, mă iubește așa cum cânt eu. Pot să cânt ca tata, pot să-l copiez, dar nu am să pot niciodată să fiu ca el.

– Cum te-ai atașat de Doina, basarabeanca noastră, prima vioară de la noi… Cum v-ați întâlnit și de ce?

– Colaboram foarte mult cu orchestra „Lăutarii” și ne-am întâlnit. Pentru că așa a vrut Dumnezeu. Eu nu eram fericit în căsnicia mea și probabil nici ea nu a fost fericită cu primul ei soț. Am îndrăgit-o, am iubit-o din prima clipă cum am văzut-o. Foarte multă lume, nu am dat și nu voi da niciodată vreun nume,  s-a împotrivit cu înverșunare acestei relații. Curios. Pentru că trebuia să fie bucuroși. Tata s-a bucurat din prima clipă și mi-a spus: „Ea trebuie să-ți facă un copil și ai să ai viață cu dulceață”.Tatăl meu totdeauna a avut slăbiciune pentru Basarabia. N u știu de ce, nu știu cum, poate că el mi-a insuflat să iubesc Basarabia. Primul meu disc a fost înregistrat cu orchestra „Folclor”, cu maestrul Petre Neamțu. Mai târziu, în 1994, l-am descoperit pe Botgros. Am înregistrat din 1994 până în 2009, când a murit tata, opt albume cu „Lăutarii”, am devenit cumetri cu Nicolae Botgros, i-am botezat nepotul. Pe Cristian l-am botezat împreună cu mama mea. Am avut multe concerte alături de faimoasa orchestră ”Lăutarii”, pe care îi respect și îi iubesc și astăzi. Mai târziu, cunoscând-o pe Doina, , chiar dacă vremurile au fost potrivnice, mi-am văzut de drumul meu. Și iată că avem doi copii frumoși, o familie unită.

– Cum se numesc acești frumoși copii?

– Vlad Ionuț și Ioana-Maria. Poartă numele buneilor. Mă simt un om împlinit. Sunt fericit că am această familie extraordinară. Doina este un om minunat de care mă bucur în fiecare zi.

Turneele prin America nu defavorizează viața de familie?

– Nu, pentru că merg cu întreaga familie. Indiferent cât m-ar costa, merg și micuții. Familia este aproape de mine. Chiar în luna martie am avut un concert la Sakramento,  această sală se află în nordul Californiei, în vestul Americii. Am zburat cu avionul din Florida pe coasta de vest, în California și de acolo ne-a preluat cumnatul meu și am mers împreună cu copiii și sora mea Camelia.

– Ăștia mici, să nu fie de deochi, sunt prea dezvoltați pentru vârsta lor. Unul împușcă tot ce vede cu un arc improvizat, iar Ioana-Maria susține că ea știe să lupte cu crocodilii.

– Nu trebuie să vă mirați. Ei au văzut atâtea cât altă lume vede într-o viață. Ei au văzut crocodili în Florida, cunosc anumite lucruri de care nu aveam habar la vârsta lor, au deja o experiență…

– Dacă s-ar întâmpla o minune și ar apărea Ion Dolănescu pe această ușă, ce-ai avea ai spune?

– Din păcate, nu există minuni. Taică-meu este un ins realist și nu cred în această minune. Există muzica lui care rămâne a fi minunată, există respectul și dragostea ce o am față de el. aș vrea să mai vină o dată și să fie în brațe cu Ioana Maria. Ar fi foarte fericit s-o vadă, pentru micuța mea îi seamănă tatălui meu. Are ochii albaștri și toți cunoscuții mei zic, că ASTA nu seamănă nici cu tine, nici cu Doina…

– L-ai văzut vreodată pe tatăl tău în vis?

– Nu-l visez foarte des. Mi-aș dori să-l visez mai des. Nu știu, poate că sunt prea stresat, prea obijduit de problemele acestei case. Dar vreau să vă spun că în zilele de Paști, am venit la mama, n-am invitat nici fini, nici prieteni, pur și simplu, am petrecut Paștele în familie. Pe urmă am luat copiii și pe Doinița și am venit la mormântul tatălui meu. Iar Ioana și Vlăduț s-au urcat pe mormânt și i-au sărutat chipul de pe cruce. Puțin mai târziu am avut surpriza că vine cu o candelă și flori verișorul meu cu care am crescut, fiul Mariei Pietraru, Ionuț, băiatul lui Constantin Dolănescu, care în ziua de Paști căuta reculegerea la mormântul unchiului său Ion.

– Pe cine îi are Ion Dolănescu în vecinătate veșnică?

– Pe o mare cântăreață de jazz Anca Parghel, pe care am cunoscut-o și în anumite emisiuni. A fost o interpretă nepereche. Unii o cunosc, alții—nu. A trăit mult timp în străinătate și a făcut carieră internațională. A avut doi băieți: Ciprian și Tudor Parghel. Mai sunt alături marele Gheorghe Dinică, un bun prieten al lui tata. Este și Amza Pelea , cel care l-a întruchipat pe Mihai Viteazul. Cred că la Paris am văzut de zeci de ori acest film al marelui regizor Sergiu Nicolaescu, fie-i țărâna ușoară.  Când l-am botezat pe Vlăduț a fost o petrecere foarte mare, nu din snobism, deși snobismul se poartă în România și nu numai în România, am făcut această petrecere, pentru că tata și-a dorit un nepot. Dimineața, după petrecere, îl întâlnesc în holul Palatului Snagov pe marele regizor și actor Sergiu Nicolaescu, filma acolo. Iar eu eram cu Vlăduțu în brațe și îmi pare așa de rău că bateria de la camera mea de luat vederi m-a dat de sminteală. Voiam atât de tare să-i fac o poză maestrului și cu Vlad alături, ca amintire.

– Un mare regizor intr-adevăr, dar nu știu de ce mulți s-au năpustit asupra lui chiar pe când era în coșciug.

– Ne întoarcem la vorbele biblice cu profetul în țara lui. M-am revoltat și eu, am rămas dezamăgit de declarațiile unora. Aveam impresii bune despre oamenii presei, îi respectam pe unii din ei. L-au criticat și pentru faptul că în filmul Mihai Viteazul au apărut niște stâlpi de telegraf. Important e să fim mândri de ceeea ce au creat acești oameni pentru poporul român. Ei au creat cu jertfire de sine, până la sacrificiu, cum a făcut-o și la dumneavoastră Emil Loteanu. Am văzut de nenumărate ori filmul Șatra. Ascult cu înmărmurire discursul lui Loteanu, pe care la rostit la jubileul de 50 de ani ai lui Nicolae Sulac. Trebuie să spun că în Basarabia oamenii sunt cu mai mult respect. Am văzut la spectacole medici, artiști profesioniști. La noi în România muzica populară e socotită ca ceva de mâna a doua. Tocmai prin această muzică noi ne definim ca popor, ca naționalitate. La basarabeni există această prețuire pentru muzica populară.

– Acesta ne este ultimul alin. Dacă ni se lua muzica populară, ne-am fi pierdut cu totul…

– Eu am o grămadă de prieteni în Basarabia. Cred că aș începe cu Grigore Vieru. I-a dedicat o poezie lui Vlăduț, la naștere. Ne-am întâlnit în casa distinsului compozitor Nicolae Caragia. Îmi amintesc cu mult drag de întâlnirile cu Nicolae Sulac, Petru Neamțu, Vasile Iovu, Valeriu Cașcaval. Puteți să mă întrebați de ce nu-l numesc și pe Nicolae Botgros?

– Chiar de ce?

– Pentru că mi-a fost o perioadă prieten, după care nu știu de ce i-am devenit dușman. N-am să înțeleg niciodată atitudinea dumnealui. Nu-l judec și nici nu am să-i cer socoteală. Pur și simplu, am rămas dezamăgit de atitudinea pe care a avut-o vizavi de mine, pentru că nu fratele meu Dragoș la chemat la căpătâiul tatălui meu când a murit pe 19 martie 2009. Nu cu Dragoș a înregistrat 9 albume de muzică populară. Am fost mai mult decât prieteni. Am fost cumetri. De ce s-a întors împotriva mea , nu am să înțeleg niciodată, dar nici nu am să trec cu vederea.

– Din păcate, noi am devenit ursuzi, pasivi, meschini. În Basarabia încă mai  găsesc suflete nobile?

– Aş vrea să spun că unul dintre cele mai nobile suflete pe care le-am întâlnit vreodată în viaţă, este soţia mea Doiniţa, care mă face fericit în fiecare zi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat aşa familie. În fiecare zi mă bucur de copilaşii noştri şi sunt mândru de ei. C.V. Tudor a spus cândva: „A fi basarabean înseamnă o apartenenţă nobilă a neamului nostru”. Numele de Basarabia vine de la Basarab întâiul, marele şi primul unificator al românilor. Şi să vă mai spun un secret: uitaţi-vă la cântecele lui Nicolae Sulac. Nu au nimic moldovenesc. Adevăratele lui cântece îşi trag seva de acolo, din Valahia, de la Târgovişte. Ele sunt cântece pur munteneşti. Dumneavoastră vi s-a şters istoria. Eu descopăr în soţia mea nişte trăiri ancestrale care nu mai există, sunteţi munteni. Aşa simţiţi şi aşa sunteţi.

Un răspuns la „Bunica mi-a fost ca o mamă adevărată”…

  1. tanta spune:

    cred ca raca dintre parinti i-a influentat pe copii si este mare pacat , asa de multe talente si atat de multa ura, pacat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*