„Colocășeniile” – rostire din folclorul mehedințean

Vom reda în numărul de față o creație populară foarte răspândită odinioară, numită Colocășeniile. Era o poezie ce se rostea la nuntă de către ,,vornicelul” nunții, când mirele cu nuntașii săi mergeau la casa miresei ca s-o ia. Atunci, după ce avea loc o ,,luptă aprigă” între nuntașii mirelui și ai miresei, cei dintâi vrând să pătrundă în curte, iar ceilalți respingându-i, după ce ,,năvălitorii” dădeau buzna și flăcăii se cățărau sprinteni pe o prăjină înaltă, unsă cu untură, din vârful căreia smulgeau steagul miresei, se apropiau de casă. În fața casei miresei, ieșeau părinții acesteia îmbrăcați frumos și se așezau pe două scaune înalte cu spătar. În spatele lor ședea cumnatul de mână al miresei și câțiva bătrâni, rude sau nuntași. Mireasa era ascunsă în casă.

În fața lor venea ginerele însoțit de nași, stegar, cumnatul de mână și ceilalți nuntași. Vornicelul, ca un purtător de cuvânt al cetei de nuntași ai mirelui,  se adresa părinților cu versurile de mai jos. Colocășeniile de față sunt culese din Bârda, de la Ivașcu Gheorghe(născut în 7 oct. 1909) la data de 27 dec. 1971. Le mai știa în Bârda și Luca Petre(Pătru lui Buică). Ultima dată când le-a mai rostit Gheorghe Ivașcu la o nuntă în Bârda a fost la 15 sept. 1974. Iată-le:

,,- Bună dimineața, cinstiți socrii mari,

– Mulțumim dumneavoastră, băieți militari!

Dar ce umblați, ce căutați?

– Ce umblăm, ce căutăm?

Mult am umblat,

Orașe și sate am colindat

Și nimeni în seamă nu ne-a luat!

Dar cine sunteți dumneavoastră

Și ne luați seama noastră?

– Dacă ne-ntrebați,

Încetul cu-ncetul

O să ne dăm cuvântul cu adevărat!

Că de multe ce sunt și dese,

Nu le vom putea spune alese.

Tânărul nostru împărat

De dimineață s-a sculat,

Fața albă și-a spălat,

Chica neagr-a pieptănat,

În haine noi s-a-mbrăcat,

Muzica a cântat,

Mare oaste-a adunat.

Și pe la răsărit de soare

A plecat la vânătoare.

A vânat în Țara de Sus,

Dinspre apus,

Până juganii-au obosit

Și potcoavele-au pierdut.

Când ieșirăm la drumul mare,

Dădurăm de urmă de fiară.

Unii zisără că-i urmă de zână,

Să-i fie împăratului cunună;

Alți vânători, mai cunoscători,

Ziseră că-i urmă de căprioară,

Să-i fie împăratului soțioară.

Iar nunul cel mare,

Cu grija-n spinare,

Călare pe-un cal

Ca un Ducipal [*]

Se ridică în scări,

Se umflă în nări,

Își făcu ochii roată

Peste oștirea toată

Și când încoaci privi,

La dumneavoastră-n casă zări

O floricică frumoasă

Și mult drăgăstoasă.

Și văzând că nu-nflorește,

Nici locul nu-i priește,

De ce stă, mai mult se ofilește,

Ne-a trimis pe noi, șase lipani,

Călări pe șase jugani,

Cu frâiele zugrăvite,

Copitele vopsite

Și cu cozile-mpletite.

Pornirăm, venirăm

Pe fața pământului,

Pe aburii vântului,

Lăutari cântând,

Flăcăii bând

Și chiuind,

Până am sosit

Și v-am găsit.

Floricica să ne-o dați,

Că de unde, nu scăpați,

Că am venit cu târnăcoape de argint,

Să scoatem floricica din pământ

Și s-o ducem la-mpărat.

Acolo s-o sădim

Să-nflorească,

Să rodească,

Locul să-i priască,

Să nu se mai ofilească

Și mulți ani să trăiască.

Socrii mari, la mine să vă uitați,

În urechi bine să băgați,

Nouă să ne dați

Șase pahare cu vin,

Șase mahrame de in,

Ce se găsesc pe aici,

Cusute cu fluturi de-arnici;

Fie și cu strămătură,

Dar să fie cu voie bună;

Fie cusut și cu mătasă,

Numai să fie din casă,

De la cinstita mireasă!

Să nu fie de pe la vecini,

Să pățim vreo rușine,

Că va fi necinstea noastră

Și ocările dumneavoastră!

Socrii mari, ascultați

Și-n urechi bine băgați!

Ajunse soarele-nspre seară,

Să lărgiți casa, să întindeți masa,

Că vine-mpăratu-ndată

Cu oștirea lui toată:

O sută cincizeci de voinici aleși!

Toți sunt scobiți  în măsele,

Să fiți pregătiți pentru ele!

Ia dați plosca noastră cu țuică la socri și beți!

Ia luați, domnilor, și beți și vedeți:

A noastră e țuică de Pitești,

Când bei, te înveselești,

Nu ca a dumneavoastră, zeamă de prună,

Când bei, te umfli în burtă,

Faci burta tobă, intri după sobă

Și stai cu greierii de vorbă.

Tot urând, socrii mari,

Vedem că toți au rămas,

Cei dinainte, cu gurile-mproțăpite;

Cei din spate, cu gurile căscate.

Aduceți un putinei cu lapte bătut,

Ca să le turnăm pe gât!

Un vas cu poame uscate,

Să le-aruncăm în guri căscate

Și o găleată cu poame,

Să le dăm pe la cucoane!” 

După acest ceremonial, nuntașii pornesc hora, în timp ce nașa ,,însovonește” mireasa, adică îi aranjează voalul și toată podoaba capului. În acest timp, un lăutar cântă. Redăm aici un vechi cântec cules  la 10 mai 1972 de la Niță Boulescu(născut în 1896) din Bobaița, lăutar de meserie:

,,Fată nu te mărita,

Că nu știi peste ce-oi da!

Nu-ți pare rău, măi fetiță,

De mândruța ta codiță?

-Ba mie îmi pare rău,

D-așa a lăsat Dumnezeu,

Ca să-mi fac rândul și eu!

Să las mamă, să las tată

Și fântânița de piatră!

Să las frați, să las surori,

Să-mi las grădina cu flori,

Să mă duc în altă parte,

Să n-am mamă, să n-am frate

Și să văd pe soacră-mea

Și să zic că-i mama mea!”



[*] Ducipal era numele calului lui Alexandru Macedon (Alexandru cel Mare).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*