Iași – clădiri de patrimoniu cultural

Se-adună neam cu neam din ce în ce mai rar, notarul mai ales îi adună și le spune: uite, aceasta este masa succesorală, atâtea odăi de casă, mormintele, malurile de râpă, de pârâu, trupuri de pădure, bucățile de pământ și ce mai este de moștenit, mai puțin Cerul de deasupra care este al lui Dumnezeu și al păsărilor. Împărțiți-le sau le vindeți cu hurta dacă așa vi-i voia. Și mă-ntorc spre voi și zic eu, acesta, notarul de conștiință: Oameni buni priviți, aceasta este masa succesorală a culturii de până acum și care se scrie în patru litere, cum patru părți ale crucii, Iași. Și dacă vă considerați moștenitori îndrituiți, hotărâți voi înșivă ce a mai rămas de moștenit din vechi, într-un oraș hăituit și desertificat prin interese imediate, mofturi, afaceri de foc de paie și câte și mai câte. Sonată fără pian pentru patru mâini, patru pingele, împreună cu Vasile Ilucă, neobosit cercetător de documente și colecționar de stampe încă vii ale orașului feudal, al celui patriarhal, greblăm,  stradă cu stradă, zone și cotloane mai puțin scoase spre ochiul turistului cultural. Printre blocurile de dormit și mâncat, parastas de case vechi, umile, dar păstrătoare de un anume stil moldovenesc, de anumite detalii pe care se pot construi teze de doctorat. Din nefericire, în multe locuri, casa exponat parcă se scufundă apăsată de învecinatul tampon de ciment și sticlă, hotel, imobil pentru birouri sau ce zeama ciorii o mai fi.

Au murit, domnule, arhitecții din târgul ăsta? Că n-am auzit vreunul să intre în greva foamei pentru condamnarea nedreaptă la expiere a clădirilor de patrimoniu din Iași și de oriunde. N-am citit prin presa asta sprințară ca poliția de patrimoniu, că se pare că există și așa ceva, să fi amendat ori cetluit vreun demolator de istorie pentru lehamitea sau refuzul restaurării imobilului dobândit pe cale juridică la a doua, a treia sau la mână moartă – ca la poker – sau să existe vreun paragraf de lege care să impună judecarea în regim de urgență a litigiilor care au ca obiect tocmai dreptul de proprietate asupra unui imobil de valoare patrimonială care necesită, altă urgență, consolidarea. Apoi cine îl poate obliga pe proaspătul proprietar al unei clădiri istorice (în care a funcționat o filială a Academiei sau un Museum) să irosească bani când acela, proprietarul, vrea să vândă unui cumpărător iluzoriu, statul ieșind ceva mai decis din capcana afcerilor de genul acesta. Iar clădirea de după inscripția ”De Vânzare” este deja în metastază vizibilă!

Că își face nu știu care om de afaceri hotel de câteva etaje în coasta unei clădiri de patrimoniu (deși legea impune obligatoria distanță de 100 de metri), asta nu contează: s-au învârtit niște bani, PUZ-uri la purtător și ceva telefoane Pe Sus (Care Sus? Susul de peste Lege – că tot hălăduim într-un stat de drept), s-a trecut peste Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național din județ (actele se fac mai mult prin București) și se adaugă un nou kitsch exact în inima istorică a târgului. Cît despre societaua civilă, unul zice că, treacă, și de acolo se scot bani, impozite, chestii; altul zice că o să ne obișnuim și cu bizareria aia, bine că se face ceva în afară de bănci, viloaie și biserici iar celălalt își rupe bunghii cămășii pe chestia teilor înlocuiți, uitând de câte ori a înjurat Primăria pentru crăcile căzute din aceiași tei comunali peste mașina proprietate foarte personală. Suntem o comunitate/ popor de  șeherezade, povestași, cum bine filosofa Liviu Antonesei.

Și uite că aici, în Moldova, un teritoriu eroic al existenței sub atâtea și atâtea năvăliri, trădări și ocupații vremelnice, incendii și jafuri, jafuri și incendii, fiecare casă veche, conac sau turn de vechime coborând sub suta de ani ar trebui păstrate ca sfinte moaște și, mai mult, ajutate să nu se deslipească de rostul lor mărturisitor, să aibă funcționalitate, duh, sistem de respirație, de viu între vii, de podoabe, fiindcă, scria Sadoveanu:  ”Nicăieri pe pământul românesc nu există alt oraș care să cuprindă ctitorii ale trecutului nostru de așa valoare. Orașul Iași este un muzeu al amintirii și al sufletului nostru colectiv.”

În plin centru, peste drum de U.M.F., pe fosta Uliță a Hagioaiei, (astăzi bulevardul Independenței nr.16)  stă încă în verticala ei clădirea ridicată la finele secolului XVIII de logofătul Vasile Rosetti. Construită în stil neoclasic, cu boltă pentru trăsuri, cu parterul structurat de bolți pe arce, clădirea avea să atragă atenția membrilor Societății de Medici și Naturaliști din Iași (înființată la 1833) care o cumpără în 1841 de la Agripina și Costache Sturza pentru a muta aici exponatele Muzeului de Istorie Naturală (înființat în februarie 1834) inadecvat expuse la Casa Balș sau în Sala Mare de la Academia Mihăileană. Este primul muzeu de acest gen înființat în Principatele Romane și, ca instituție culturală, avea drept scop să prezinte publicului din Iași „bogățiile pamântene și subpământene ale Moldovei, precum și curiozități din alte părți ale lumii”.  In Articolul 5 din Proiectul de cumpărare al casei de către Societatea de Medici și Naturaliști se menționează: „Cumpărarea acestei case este destinată special pentru Cabinetul de Istorie Naturală sau Muzeu, fiind făcută într-un scop al binelui public”, mențiune care dovedea, implicit, obligația comunității de a contribui la cheltuielile inerente menținerii în funcție a acestui muzeu. Cotizările sau daniile membrilor Societății dar și ale filantropilor (între care Anastasie Bașotă, care plătea 2 galbeni pe lună) erau insuficiente față de cheltuielile Muzeului astfel încât „Departamentul din launtru”, prin porunca 11 599 din 16 april 1844, aproba ca locul viran de la est de Muzeu să fie amenajat într-o piață publica pentru desfacerea produselor agricole. Producatorii plateau o taxă de care beneficiau Societatea și Muzeul. Piața publică a fost desființată în anul 1872, când, din initiațiva lui Grigore Cobălcescu și Anastasie Fătu, locul se îngrădește și se organizează o mică Grădină Botanică în care Dimitrie Brândză, conservatorul Muzeului din acea vreme, plantează diferiți arbori, printre care cei doi stejari seculari, declarați în 1973, Monumente ale Naturii.

Imediat după 1944,  ca proprietar silnic, statul preia clădirea fără a modifica substanțial profilul, activitatea, atât a Societății Medicilor și Naturaliștilor sau Muzeului care sunt asimilate bugetar formelor existente atunci. Trecut în 1952 de la Ministerul Culturii la cel al Învățământului, Muzeul continua să fie deschis spre public dar și pentru cercetarea academică prin trecerea sub administrarea și îndrumarea Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Constatăm, chiar dacă așa ceva pare deranjant actanților dramei imobiliare, faptul că fosta Societate a Medicilor și Naturaliștilor este obligată să își restrângă domeniul de acțiune doar la medicină, de unde și componența strict medicală a membrilor, marea majoritate fiind și cadre universitare. Spre onoarea ei, alături de organizarea unor importante manifestări în relație directă cu Universitatea de medicină și Farmacie ”Gr.T.Popa”, Societatea – numită Societatea Științelor Medicale din R.P.R. – filiala Iași, editează Revista Medico-Chirurgicală (52 schimburi cu reviste din alte 39 de țări). Domeniul de cercetare și dezvoltare a patrimoniului științelor naturii prin muzeu revine, în clar, Universității ”Al.I.Cuza”.

Conviețuirea  consensuală a Societății Medicilor și Naturaliștilor cu Universitatea ”Al.I.Cuza” a rezistat până în 2008 când, deși pe lista de priorități a Universității aflăm că se înscria și suma necesară reabilitării edificiului de patrimoniu,  conducerea Societății de Medici și Naturaliști  invocă în instanța judiciară  necesitatea ”actualizării dreptului și a formei de proprietate asupra sediului Societății de Medici și Naturaliști, fără a afecta buna funcționare a Muzeului de Științe Naturale, aflat sub patronajul Universității Al.I.Cuza Iași  urmând ca, prin cooperare să se poată realiza reparațiile capitale pentru un Imobil aflat în Patrimoniul Național …” Procesul aduce în fața completului de judecată și Primăria (reprezentând Statul) dar și Universitatea ”Al.I.Cuza” care își susține pe mai departe primatul administrativ și dorința ca, în calitate de proprietar recunoscut legal, să facă de urgență reparațiile capitale la edificiu. Dincolo de decizia juridică, dincolo de comuniunea interesului ca Muzeul să fie menținut în funcție, după aproape cinci ani de procese,  consemnăm situația tragică a imobilului:

•   Clădirea, edificiu de patrimoniu cultural național (subsolul deteriorat de pânza freatică, pereții exteriori fragilizați, acoperișul cu numeroase nișe, și, în sine, construcția serios zdruncinată de ultimele seisme) impune cheltuieli în creștere proporțională cu fiecare zi de degradare;

•  Prăbușirea clădirii (asigurată de prelungirea procesului, de lipsa suportului legal pentru fiecare instituție implicată de a cheltui bani pentru consolidare) va conduce la dispariția sediului pentru cele două entități șâacademice, științifice, creând, ca urmare, alte probleme de redistribuire a exponatelor din muzeu, personal, etc.

•   Prezumția unei extensii catastrofice a procesului de degradare a clădirii până la găsirea unei soluții amiabile  prin hățișul de legi, norme, revederi, adăugiri, O.G.- uri. Spre exemplu, conform asumării guvernamentale a legii retrocedărilor, în situația Muzeului ar putea funcționa prevederea prin care

Guvernul va stabili, prin hotărâre, imobilele pentru care foștii proprietari sau moștenitorii acestora au obligația de a menține afectațiunea de interes public”;î n această prevedere, dacă Societatea Medicilor ar deveni proprietar recunoscut (peste un an sau doi), la cererea Administrației Publice Locale se va înscrie și Muzeul. Din nefericire, exact la două zile de la discuția purtată cu personalul Muzeului, o parte din zidul de sub acoperiș s-a prăbușit, clădirea anunțând la vedere continuarea autodemolării, timp în care unele dintre cele 300.000 de exponate sunt supuse deteriorării. În rest… cuvinte, opinii, păreri, așteptări și ireversibila trecere a timpului. Criza este în noi. Criza de asumare, de atitudine, de identificare a locului cuvenit între ceilalți. Turcii, spunea un cercetător al viului, tot un biolog, semnalizează și acum, prin anumite graminee specifice Anatoliei, drumul parcurs  de armata Porții către Vaslui.  Iarba aia răsare anual fiindcă e pe palma lui Dumnezeu. Iar noi scoatem din rădăcină amintirile istoriei, le dăm deoparte de parcă ar fi istoria unor dușmani. Noi înșine, nouă, dușmani. Și poate că, repetând peste timp strategia de ființare a Societății de medici și naturaliști, subscripția publică, sprijinul complementar al viețuirii în continuare a edificiului de patrimoniu național să nu aparțină neapărat zeiței Themis ci unor decizii complementare, tranzitorii, ale Consiliului Local Iași și care să mențină în interes comunitar și pe verticală clădirea de patrimoniu.

CASA ATANASE BAȘOTĂ

Într-o învecinare de destin comun, ceva mai în susul bulevardului Independenței, la răspântia Sărăriei se află o altă clădire de patrimoniu cultural, casa care a aparținut unuia dintre susținătorii activității Societății Medicilor și Naturaliștilor ieșeni, implicit a Muzeului de Istorie Naturală, logofătul Anastasie Bașotă. Şi-mi vine în minte parabola Semănătorului. Anastasie Başotă a înfiinţat în iunie 1838, la Pomârla – Botoșani cea dintâi şcoală cu internat pentru copiii ţăranilor, se pare că prima de acest fel din ţară. Din clădirea veche, după atâtea restaurări a rămas doar chilia bisericii de atunci și, risipite prin toaată Moldova alte și alte clădiri, între care și cea situată în Iași, pe strada Sărăriei. Dezvoltând planul propriu, înfiinţează şi un Institut cu toate clasele trebuitoare, pentru ca un elev, la finalizarea studiilor, să fie primit în orice universitate din Europa pentru învăţarea vreunei ştiinţe.  Şi, dintre multele nume de rezonanţă, absolvenţi ai Institutului, Dimitrie Călugăreanu, membru al Academiei Române, Gheorghe Udrischi, fondatorul Şcolii Naţionale de Chirurgie veterinară, Vasile Bogrea, un filosof aşezat de Nicolae Iorga printre cei mai străluciţi savanţi din acest domeniu, poetul Samson Bodnărescu, doctorii Alexandru şi Mihai Ciucă, tenorul Operei Române, Emil Marinescu, generalul de brigadă Radu Ionescu Galaţi, profesor Dumitru Gafiţeanu, Constantin Puşcaşu, Ilie Bursuc, profesor universitar de fizică, Constantin Mihalache…

În clădirea de patrimoniu cultural din Sărărie, logofătul Anastase Bașotă avea să-și dea obștescul sfârșit, spre capăt de listă al luminaților boieri filantropi de la sfârșit de secol al XIX – lea. Un bar, un restaurant – parterul, pereții, stucaturile, arcadele interioare atent păstrate,  iar afară, la același nivel, o gospodărească așezare a lucrurilor fiindcă, de altfel, relația cu cei care vor să se ”boierească”, să consume ceva integrați spiritului unui alt timp, cere un efort suplimentar al managerilor chiriași. Unde este proprietarul?  Ni se arată vârful unui deget, în sus.

Urcuș scârțâit, iar acolo, dincolo de ușa pe care scrie ”Director”,  individul care nu schițează nici un gest de reverență, de început de ridicare din scaun. Poate nu știe că noi, Aurel Brumă și Vasile Ilucă reprezentăm A Patra Putere. Poate are pantalonii descusuți sau i s-or fi lipt de scaun. Poate. Scurt și la plesneală anunță că nu acordă bună-ziua, sponsorizări, audiențe pentru presă, că nu el este proprietarul ci Ministerului Agriculturii, că acoperișul, zidurile, etajul ăla nenorocit și ce mai e pe acolo sunt ale Ministerului și gata.  L-aș întreba ce știe de Atanasie Bașotă, de Academia de la Pomârla dar nu are rost. În pseudo-boiereala lui, directorul vremelnic al ISPIF Iași e un întârziat ciocoi, un arendaș de casă. L-aș întreba cui aparține Ministerul Agriculturii și, în relație directă, cui aparțin zidurile ruinate ale fostei Fabrici de Țigarete dar nu are rost. Individul are de rezolvat problemele îmbunătățirii funciare a nu știu ce. Și coborâm spre josul care e mai sus decât susul. Câteva fotografii, un paznic ursuz și responsabil de ceva, știut doar el, că au mai fost și alții care au furat pe aici. Se cam fură pe aici, domnule!

Și mă-ncurcă din nou, în stinghia mesei, prezența prietenului Vasile Ilucă, scriitor, artist al culorii, cercetaș pe frontul încă în mișcare al documentelor, cu alte cuvinte un individ deranjant pentru samsarii de imagine, pentru cei care, recompunând mișcarea de coșmar a excavatoarele ce dărâmau Academia Mihăileană, repetă gestica, nenorocirea, dar într-un alt registru, aparent legal, legalitatea târnului de bancnote împărțit cerșetorilor oficializați ca paznici de patrimoniu, proprietari de ștampile oficiale, înnălbitori de înscrisuri.

Un răspuns la Iași – clădiri de patrimoniu cultural

  1. ioan vazdoaga spune:

    Buna ziua
    Pe str. Petru Rares, la nr. 21 este o cladire cu o arhitectura foarte frumoasa. Face parte din cladirile de patrimoniu ? Ce imi puteti povesti despre ea ?
    Va multumesc
    Ioan Vazdoaga

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*