Preoţi martiri din Covasna şi Harghita

Călugărul martir Dionisie Şova de la mânăstirea Făgeţel, judeţul Harghita, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (1901-1951)

Zona Arcului intracarpatic cuprinsă în actuala Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei îşi prezintă în trecutul ei istoric, un specific aparte în ideea martirajului şi suferinţei pentru Hristos. Dăinuirea românească, a însemnat, în acest spaţiu, şi dăinuirea creştin-ortodoxă, realitate pusă în evidenţă de zeci de martiri şi mărturisitori, consemnaţi în documentele vremii. Ceea ce s-a întâmplat, după perioada Dictatului de la Viena, care prin excelenţă a fost o etapa a suferinţei şi martirajului românesc, a însemnat din nefericire, o continuare la alte dimensiuni a terorii instituită o dată cu anul 1940. Biserica cu slujitorii ei, mânăstirile au fost repere de menţinere a spiritualităţii ortodoxe şi în acelaşi timp, elementele în care s-a lovit cel mai tare şi cel mai profund. În aceste împrejurări, de numeroase încercări de deznaţionalizare a românilor, de obligare a cedării a credinţei se înscrie într-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a unui regim opresiv – comunismul – martiriul ieromonahului Dionisie Şova de la Mânăstirea Făgeţel. Prin modelul său de viaţa duhovniceasă, prin curajul său de mărturisitor pr. Dionisie Şova se înscrie în galeria martirilor, morţi pentru apărarea credinţei în Hristos. Contextul morţii sale martirice, este unul deosebit de complex, plin de sinuozităţi şi trebuie urmărit în împrejurările care au dus la instalarea comunismului, sistem implementat în linii mari, în această zonă, de aceeaşi prigonitori din timpul regimului Dictatului de la Viena. Documentele găsite în mânăstire dovedesc faptul că, părintele Dionisie Şova s-a născut în comuna Poduri, judeţul Bacău, la data de 30 decembrie 1901.

Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315 din 30 decembrie 1931 a fost hirotonosit duhovnic, de către Episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la mânăstirea Bogdana-Bacău. Ordinul episcopal semnat de Episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomanda pe ieromonahul Dionisie Sova ca demn de asemenea chemare, prin bunele sale purtări morale”.

De la mânăstirea Bogdana, în acelaşi an, îl aflăm pe părintele Dionisie plecat la schitul Făgeţel. Aici, vine însoţit de alţi trei călugări şi încheagă o viaţă monahală. Cronica mânăstirii arată faptul că, biserica acestei mânăstiri a fost zidită în anul 1903 şi timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca şi capelă particulară, deci, fără o autentică viaţa mânăstirească.

Situată lângă şoseaua naţională (DN 12A) ce leagă Transilvania de Moldova prin pasul Ghimeş- Palanca, în partea de vest a satului Făgeţel, localitate străbătută de bătrânul râu Trotuş, capela de la Făgeţel, devine în scurt timp un reper de spiritualitate ortodoxă în această zonă. Cel care îi conturează acest profil este ieromonahul Dionisie Şova, care cumpără biserica împreună cu două ha pământ, reuşind să pună bazele unei vieţi monahale. Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani, se fac lucrări de reparaţie a bisericii, se construiesc chilii şi alte anexe gospodăreşti, constituindu-se un frumos schit monahal, care alături de vechea mânăstire Sf. Ilie din Topliţa, va întregi tabloul vieţii bisericeşti atât de temeinic conturată în anii interbelici, prin grija Mitropolitul Nicolae Bălan şi a Patriarhului Miron Cristea.

Sfinţirea bisericii mânăstirii cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost săvârşită în ziua de 9 noiembrie 1936 de către Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoţi. La nici patru ani de la sfinţirea mânăstirii, se declara Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atâtea nenorociri românilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici această mânăstire de vremuri grele de încercare. Deşi, nu a căzut pradă furiei armatelor horthyste, aşa cum, s-a întâmplat cu aproape 20 de biserici din perimetrul judeţelor Covasna şi Harghita, mânăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungureşti.

În aceste condiţii, în care o viaţă monahală era imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de suflet, atunci când împrejurările istorice, va face posibilă reîntoarcerea. Cu el, au luat calea exilului majoritatea preoţilor ortodocşi din cele două judeţe, din care, puţini s-au mai reîntors la sfârşitul războiului, date fiind condiţiile care au urmat, şi care au făcut aproape imposibilă o reluare a vieţii bisericeşti, în această zonă.

Convertiri forţate la confesiunile maghiare, biserici şi case parohiale distruse, intimidările de tot felul, şicanele, obstrucţionările şi o teroare resimţită adânc de toţi cei care doreau întoarcerea după 1944, au fost cauzele ce au avut ca rezultat abandonarea în mare parte a acestui spaţiu spiritual românesc, iar pentru cei rămaşi îndurarea multor încercări.

Sfârşitul dictatului de la Viena, sfârşitul războiului, nu aduc însa pacea şi liniştea necesară şi firul brusc întrerupt în 1940 pare, aşa cum s-a dovedit greu de reînnodat, chiar şi pentru anii ce au urmat. Moartea martirică a părintelui Dionisie Şova se leagă tocmai de acest context al „dictatului după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranţei, de spaimă, de intimidare, şi, în plus de un nou sistem – comunismul – tot atât de ostil ca şi cel al Dictatului – manifestării sentimentului de credinţă ortodoxă. Toate eforturile noilor autorităţi comuniste, în fapt – majoritatea acestora fiind etnici maghiari convertiţi peste noapte la noua ideologie – s-au îndreptat în direcţia împiedicării şi reluării unei vieţi romaneşti fireşti, şi în fapt a celei legate de Biserica Ortodoxă. Un fapt în plus, ce trebuie subliniat, fiind acela reprezentat de statutul de minoritate numerică al populaţiei româneşti din această parte de ţară. O evoluţie firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mânăstirea Făgeţel, dar, ca mulţi alţi preoţi ce au părăsit altarele în 1940, părintele a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. De altfel, de abia începând cu anul 1945, şi apoi 1946, s-a remarcat o anumită acalmie, de scurtă durată însă, deoarece a fost timpul când s-a prefigurat înfiinţarea Regiunii Mureş Autonome Maghiare (1952 –1968).

În aceste condiţii, de abia in anul 1946 părintele Dionisie Şova se reîntoarce la mânăstire, întoarcere integrată poate şi în cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Bălan, care adresa slujitorilor acestei zone, să revina la altarele lăsate în 1940, chiar cu riscul înfruntării multor pericole.6 A fost un fapt de curaj, să lase viaţa liniştită de la mânăstirea Bogdana şi să se reîntoarcă singur să reia viaţa la mânăstirea Făgeţel.

Perioada 1944 – 1946 caracterizată printr-un elan al bucurie şi speranţei la vechea reorganizare de dinainte de 1940, a fost nu doar extrem de scurtă pentru o reluare a vieţii bisericeşti, a reconstituirii comunităţilor ortodoxe, cât mai ales, plină de primejdii cauzate de ostilitatea noii administraţii faţă de români şi biserica lor ortodoxă.

Până la moartea sa tragică, părintele Dionisie, repune mânăstirea în cursul ei firesc, redând-o slujbelor şi vieţii monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranţă întreţinut de unii localnici de etnie maghiară.. Moartea ieromonahului Dionisie Şova trebuie integrată în contextul evenimentelor produse după eliberarea Ardealului, şi prezenţa elitei maghiare locale în sistemul comunist. Aşa-zisul „sistem democratic” a însemnat instaurarea unei prigoane exercitate împotriva românilor, mai ales a preoţilor şi călugărilor, etichetaţi pentru orice manifestare, fie ea şi liturgică, ca „fascistă”, „hitleristă”, „antidemocrat㔺.a. Întoarcerea şi prezenţa părintelui Dionisie Şova, la mânăstirea Făgeţel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor autorităţi comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări, care au culminat cu înscenarea morţii sale. In condiţii încă neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie Şova a fost găsit spânzurat de un brad în faţa mânăstirii, în urma lui, găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Iata, acest aşa-zis testament întocmit de pr. Dionisie Şova,

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Şova de la sf. Schit Făgeţel nu mai puteam duce teroarea adusă. (…) pr.(eoţii) rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ură mincinoasă la acest sfânt schit şi îmi pierd viaţa …rog un călugăr serios pentru a conduce acest lăcaş în bună stare biserica şi casele. Aici rămâne răspunzător Bucur T. Simion şi Bucur Ilie până la sosirea unui alt părinte de a lua pe umeri acest schit. Rog bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre de a nu uita de acest suflet pierdut rog a binevoi şi-mi faceţi dezlegare

Al Inalt Preasfinţiei Vostre supus serv Dionisi,Sărut mâinile şi mă iertaţi”.

Prezentul testament, nu este întocmit într-o limba română cursivă, dovedind carenţe gramaticale şi în plus, un stil care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare faţă de ierarhul său, ex: „supus serv”. Conform tradiţiei creştine, orice curmare a vieţii, reprezintă un păcat capital pentru care nu există iertare sau „dezlegare” cum se exprimă în acest testament. În plus, un gest săvârşit de un om ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos, pare imposibil de înţeles. Certificatul medico-legal întocmit la cateva zile după moartea părintelui, prezintă drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea părintele Dionsie. Evident, lucru cu greu înţeles, deoarece părintele Dionisie se dovedise nu numai, un bun gospodar, administrator al schitului cât şi, un duhovnic, şi un iubitor al slujbelor bisericeşti, iar o asemnea boala, l-ar fi împiedicat chiar în a primi darul călugăriei. Mai mult, în acelaşi testament, desemnează un preot care să-i facă slujba înmormântării, pr. Viorel Ghibuţiu, slujitor greco-catolic în comuna Frumoasa, de care aparţinea mânăstirea. De altfel, lipsa preoţilor ortodocşi în zonă era poate, un motiv de a apela un preot greco-catolic. Poate, chiar „evidenţa” acestui fapt tragic, testamentul lăsat chiar pe masa din chilie, sinuciderea în fata mânăstirii. În urma dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui. După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul pr. Şova a fost ţinut în biserică şi apoi aşezat într-un mormânt nou. Ţinând seama de împrejurările vremii, de contextul politic prefigurat, pr. Dionisie poate fi considerat o victima şi un martir.

Preotul martir Aurel Negoescu (Neagovici) de la Parohia Ortodoxă Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (1900-1952)

Preotul martir AUREL NEGOESCU (NEAGOVICI) s-a născut în 27 mai 1900, la Întorsura Buzăului, judeţul Covasna. Tatăl, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, a fost membrul familiei de preoţi Neagovici Negoescu, care timp de peste 200 de ani a păstorit credincioşii ortodocşi români din Depresiunea Buzăului Ardelean şi a pus bazele învăţământului confesional românesc din zonă. Mama, preoteasa Aurelia, născută Coltofeanu, a fost fiica unei cunoscute familii de fruntaşi români din localitatea Poiana Sărată, din fostul judeţ Trei Scaune (azi judeţul Covasna). Printre preoţii slujitori ai altarului din Întorsura Buzăului, din familia Negoescu (Neagovici) se numără şi: Gheorghe Neagovici (cel bătrân), care a pus bazele acestei adevărate dinastii”, fiind unul din ctitorii bisericii pe care a slujit-o între 1805-1841; Gheorghe Neagovici (cel tânăr), fiul lui Gheorghe Neagovici senior, între anii 1841-1867; (perioadă în care s-a înfiinţat „fondul de bucate”, s-a construit şcoala cea nouă (1875); Alexie Neagovici (Negoiescu), între anii 1867-1903, slujind împreună cu fiul său Gheorghe Neagovici (Negoiescu) jr., care l-a ajutat pe tatăl său din mai 1892 şi a rămas titular din 1914 până în 1938. Din iniţiativa acestor doi preoţi s-a format un fond din veniturile lor personale, pentru folosul bisericii, ce se va numi Dania preoţilor Alexe şi Gheorghe Neagovici”, preotul Gheorghe Neagovici (Negoiescu) a îndeplinit şi misiunea de protopop al judeţului Treiscaune (1919-1922).

Anticipând martirajul fiului său, preotul Gheorghe Neagovici (Negoiescu), în anii primului război mondial, împreună cu alţi 14 preoţi români din curbura Carpaţilor, este arestat, fapt petrecut într-o situaţie care se va finaliza cu un proces pentru trădare de patrie” şi spionaj românesc”. În contextul istoric cunoscut, guvernul din Budapesta a înscenat o acţiune de spionaj” spre a dovedi Germaniei că românii transilvăneni sunt trădători ai patriei ungare şi că nu merită să li se schimbe soarta”. Prin sentinţa din 6 decembrie 1916 a Tribunalului militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare preotul Ioan Coman din Sita Buzăului (eliberat în timpul evenimentele din octombrie 1918, dar a murit peste o lună de zile, la vârsta de numai 47 de ani, din pricina suferinţelor îndurate în detenţie). Cu acelaşi prilej au mai fost condamnaţi la închisoare preoţii: Gheorghe Neagovici-Negoescu( care a fost arestat la 25 decembrie 1915 şi închis la Braşov, Cluj, Oradea şi din nou la Cluj, până la 28 octombrie 1918), Iosif Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani, Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a. Acesta a fost doar începutul calvarului preoţimii române din judeţul Covasna, suferit în anii primului război mondial.

Cu toate vitregiile acelor vremuri, fiul părintelui Gheorghe Neagovici- Negoiescu, viitorul preot Aurel Negoescu, a frecventat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, pe care le-a absolvit cu rezultate foarte bune, în anul 1918. Continuând tradiţia familiei, a urmat apoi Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, la terminarea căruia a obţinut licenţa în teologie ortodoxă.

Urmând exemplu altor tineri intelectuali din generaţia sa, a răspuns chemării de a contribuii la renaşterea şi propăşirea culturală a populaţiei româneşti maghiarizate, din localităţile fostelor scaune secuieşti. Astfel, în anul 1925, a mers la Gheorgheni, judeţul Harghita, în calitate de profesor de Limba Română şi de Religie, la Liceul „Sfântu Nicolae” din localitate. În anul 1926, s-a căsătorit cu învăţătoarea Zoe Popescu.

După ce a fost hirotonit ca preot, de mitropolitul Nicolae Bălan, timp de mai mulţi ani, a oficiat sfintele liturghii, într-o sală a Liceului „Sf. Nicolae”, în care a fost amenajată o capelă ortodoxă. Preotul Aurel Negoescu, a continuat să predea Religia la liceul din localitate, iar în 1930 este delegat să îndeplinească funcţia de primar al oraşului.

Împreună cu profesorul Teodor Chindea şi alţi intelectuali români, reactivează Despărţământul ASTRA Giurgeu-Gheorghieni, înfiinţează şi colaborează constant la publicaţia locală „Gazeta Ciucului” şi alte ziare şi reviste bisericeşti şi şcolare.

Din îndemnul şi cu sprijinul guvernului, a primăriei locale şi a marelui savant-patriot Nicolae Iorga, în anul 1929, preotul Aurel Negoescu, pune piatra de temelie la catedrala ortodoxă din Gheorghieni, locaş de cult a cărui zidire s-a încheiat, peste aproape 10 ani, respectiv în 1938. Sfinţirea bisericii a avut loc în ziua de 24 septembrie 1938 de către mitropolitul dr. Nicolae Bălan (Antimisul a fost sfinţit în anul 1926 de către acelaşi mitropolit). Pisania are următorul text:

Pusu-s-a această piatră fundamentală a sfintei Biserici Ortodoxe Române din Gheorghieni, judeţul Ciuc, cu hramul «Sfântul Gheorghe», în anul Domnului 1929 Septemvrie 29, în zilele Preaînâlţatului şi de Christos iubitorului Rege al României-Mari MIHAIU I, sub înţeleapta păstorire a I.P.S.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Dr. NICOLAE BĂLAN, protopop al Oituzului, fiind P.C.S. protoereu Ioan Rafiroiu, iar întâiul preot paroh al parohiei matere Gheorghieni-Ciuc, C.S. preotul Aurel Gh. N. Negoescu.

Inchinat-au Domnului grija şi nespusa oboseală a strângerii fondurilor pentru începerea lucrărilor, consiliul parohial alcătuit din: Preşedinte Pr. paroh Aurel Gh. N. Negoiescu, secretar profesor Theodor Atanasiu, epitrop I primnotar Gheorghe Gociman, epitrop II administrator Nicolae Mărculescu, judecător Mircea Klein, inginer Ioan Gheorghiu, inginer Nicolae Băcanu, advocat Teofil Bena, advocat Ioan Păcurar, profesor Ioan Gh. Niculescu, profesor Ioan Stoian, şeful poştei Dumitru Giurca, comerciant Iuliu Nap, pedel şi cantor Octavian Budac.

Intreprinderea pentru construirea bisericii Mina&Perdomi din Bucureşti, după planurile executate de arhitectul dirijinte Sterie Becu, de la Comisiunea Monumentelor Istorice din Bucureşti.

Primescă Dumnezeu darul tuturor, cari prin muncă şi jertfă de orice fel, ori prin obolul lor au contribuit şi vor contribui la înălţarea cestui sfânt locaş; iar împreună slujitori ai altarului ce am săvârşit măreţul act sfinţirei pietrei fundamentale, cerem a-tot-puternicului părinte binecuvântarea acestui sfânt locaş, pentru a-l păstra din neam în neam ca pe un nepreţuit odor din timpurile de mărire şi strălucire, cu care a învrednicit Dumnezeu neamul nostru românesc, ridicat cu credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru Ţară şi Rege.

Am săvârşit sfânta slujbă a punerii pietrei fundamentale: Protoereu IOAN RAFIROIU, protopop al Oituzului, parohul local pr. Gh. N. Negoescu, preot Iancu Bărbat paroh în Miercurea-Ciuc”.

Marele istoric Nicolae Iorga, care avea bune şi constatne legături cu comunitatea românească din Gheorgheni, a fost cel care i-a recomandat pe arhitectul S. Becu şi pe constructorii Mina şi Perdoni să întocmească planul sfântului lăcaş. Pictura, de o mare frumuseţe, a fost realizată de Gheorghe Belizarie din Piteşti, în stil bizantin.

Din puţinele documente rămase în arhiva familiei, s-au recuperat câteva fotografii şi invitaţia la festivităţile legate de sfinţirea noii biserici, din care redăm. „Consiliul parohiei ort. Rom. Gheorgheni-Ciuc, cu creştinească dragoste, Vă invită la solemnitatea sfinţirii bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe”, care va avea loc Duminică 24 iulie 1938. Târnosirea lăcaşului de închinare se va săvârşi de către Însuşi ÎNALT PREA SFINŢITUL NOSTRU STĂPÂN ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT NICOLAE BĂLAN şi P.P. S.S. Lor Episcop Nicolae Coaln al Clujului şi Ep. Dr. Nicolae Popovici al Orăzii.” La primirea oficială la poarta de trimf a oraşului- se spune în aceiaşi invitataţie- la care au participat clerul şi autoritpţile locale, au rostit cuvânt de bunăvenire protopopul Protopopiatului Oituz, Ioan Rafiroiu şi TeodorChindea, primarul oraşului”.

În anii care au urmat Dictatului de la Viena, din toamana anului 1940 şi în cei din timpul regimului comunist, atât Episcopul Nicolae Popovici, cât şi protopopul Ioan Rafiroiu, au suportat numeroase şi grele suferinţe, din partea autorităţilor horthyste şi comuniste, doar pentru vina că au fost români şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Pentru aceiaşi învinuire avea să plătească cu viaţa şi părintele Aurel Negoescu.

După trecerea la cele veşnice a tatălui său, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, în anul 1939, părintele Aurel Negoescu, a fost instalat ca preot în Parohia Ortodoxă din localitatea sa natală, Întorsura Buzăului. Deşi aşezarea nu a făcut parte din teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena, deoarece s-a aflat în apropierea nedreptei graniţe, părintele Aurel Negoescu şi enoriaşii săi, au fost nevoiţi să de-a o mână de ajutor- adică să asigure adăpost şi hrană, pentru miile de cetăţeni români din localităţile cedate Ungariei horthyste, care, în urma prigoanei dezlănţuite împotriva lor, au fost nevoiţi să-şi lase agoniseala de-o viaţă şi să ia drumul bejeniei.

Pentru că, aşa după cum este cunoscut, evenimentele ce au urmat imediat după semnarea Dictatului de la Viena, din august 1940, au început, în localităţile din Ardealul de Nord, cu izgonirea preoţilor români, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor, devastarea instituţiilor româneşti. Atrocităţile comise de noile autorităţi ungare, insultele, injuriile, bătăile, actele de degradare a demnităţii umane, înfometările, persecuţiile de tot felul, maltratările, schingiuirile, violurile, omorurile, măcelurile, deportările şi internările în lagăre de muncă forţată s-au abătut nu numai asupra elitelor, a bărbaţilor, ci şi asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor, lipsiţi de apărare.

Din nefericire, nici după terminarea războiului, calvarul preoţilor români şi încercaţilor lor enoriaşi nu a încetat. Este tot mai veridic redată de istoriografie situaţia conform căreia, intrată imediat la putere ca principală aliată a P.C.R., Uniunea Populară Maghiară, creată după război, întărită prin „convertiri spectaculoase ale foştilor naţionalişti hortiyşti la ideologia comunistă”, a reuşit să folosească această ideologie, „ca o altă faţetă sau canal de manifestare a revizonismului maghiar”, o nouă înstăpânire aici şi după încheierea ostilităţilor.

Principalii lideri ai populaţiei româneşti din perioada interbelică, întorşi din refugiu şi surghiun, au îngroşat rândurile elitei româneşti decimată în puşcăriile comuniste şi la Canalul Dunărea-Marea Neagră, decimare la care şi-au adus o contribuţie deosebit de activă şi maghiarii comunişti din zonă.

Puterea sovietică, interesată în perpetuarea neînţelegerilor româno-maghiare, pentru a-şi putea exercite deplin dominaţia şi a pedepsi România „burgheză”, a manevrat în scopul de a submina autoritatea statului român. Apoi, după câţiva ani, la presiunile U.R.S.S., s-a format Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1968), fapt ce a creat privilegii populaţiei maghiare şi secuieşti în raport cu cea românească. În timpul Regiunii Autonome Maghiare, pentru românii rămaşi în zonă cunoaşterea limbii maghiare a devenit obligatorie în raport cu noua administraţie. Mulţi români îşi amintesc de permanenta lor ameninţare, de şicanele cărora trebuiau să le facă faţă, de modul cum „li se închidea gura” (acuzându-i de naţionalism) atunci când cereau anumite drepturi, de concedierile şi acuzele de „deviaţionism” la care erau supuşi.

În rândul liderilor populaţiei româneşti, deveniţi indezirabili pentru regimul comunist, s-a aflat şi părintele Aurel Negoiescu (Neagovici). Activitatea sa de excepţie, depusă în parohia Gheorghieni, în perioada interbelică, pe tărâmul propăşirii Bisericii ortodoxe şi a culturii româneşti, împreună cu ataşamentul faţă de Biserică şi rezervele exprimate faţă noul regim ateu, în timpul pastoraţiei sale de la Întorsura Buzăului (1939-1952), au constituit principalele sale „capete de acuzare”, nexprimate însă în scris niciodată.

Părintele Aurel Negoescu a slujit la biserica „Sfântu Gheorghe” din Întorsura Buzăului, până în ziua de 15 August 1952, când, a fost ridicat de Miliţia Politică şi încarcerat, într-un mod samavolnic, aşa cum se proceda în acei ani de tristă amintire, fără mandat şi fără sentinţă judecătorească. A fost dus la canalul Dunăre- Marea Neagră, unde după trei luni a decedat. După cum reiese din Extrasul de deces, moartea părintelui Aurel Negoescu, a survenit la 1 Decembrie 1952, iar certificatul de moarte a fost eliberat doar în 26 Noiembrie 1954. Documentul amintit, eliberat la cererea familiei, la doi ani de la sfârşitul tragic al părintelui martir, consemnează că „moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din Năvodari- Medgidia, la nr. 102 din ziua de 13 Decembrie 1952. În dreptul rubricii „cauza morţii”, nu se consemnează nimic. Din mărturiile doamnei Rodica Ţepeluş- fiica părintelui Aurel Negoescu- a rezutat că familia sa a putut să reconstitue puţine informaţii despre suferinţele părintelui din timpul detenţiei. Se pare că a murit de foame, scormonind prin gunoaele menajere, în căutarea mijloacelor de supravieţuire. Aşa s-a încheiat viaţa pământească a preotului Aurel Negoescu, a cărui dăruire sufletească a fost în întregime închinată slujirii Bunului Dumnezeu şi binelui oamenilor.

 (Articol întocmit împreună cu Pr. Florin Tohănean şi prof. Violeta Pătrunjel)

2 răspunsuri la Preoţi martiri din Covasna şi Harghita

  1. e o sumedenie de boli si abia face rost de bani pentru medicamente. Un tanar in varsta de 27 de ani cere sprijin celor care vor sa il ajute cu suma de 300 de ron pe luna. Acestia sunt banii care l-ar tine in viata pentru urmatorii ani. Pentru ca nu ii are, baiatul e la un pas de moarte.

    Leonard Maghyra are 27 de ani si locuieste intr-un azil din Medias. Baiatul asufera de ulcer, oligofremie, hepatita cronica virala cu virus V, hernie si ciroza. Tratamentul il costa 300 de lei lunar, bani pe care nu si permite. Tatal sau a murit mama nici nu vrea sa auda de el, fiind abandonat de mic intr-un centru de plasament. De curand a primit si un certificat de handicap dar pensia care ii va intra in cont in fiecare luna este de doar 33 de lei. Cine doreste sa il ajute pe Leonard cu cat poate este rugat sa depuna o suma cat de mica in contul:

    RO36 RNCB 0231 0888 5552 0001,,,, becere — la Tribuna Sibiu.
    acum 5 ore · Îmi place

    Magyara Rudolf 8:44http://www.youtube.com/watch?v=ScpFvkBo_-Y

    Batut de soarta
    http://www.youtube.com

    Batut de soarta
    http://www.youtube.com

    Batut de soarta
    http://www.youtube.com
    Are o sumedenie de boli si abia face rost de bani pentru medicamente. Un tanar in varsta de 27 de ani cere sprijin celor care vor sa il ajute cu suma de 300 .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*