În încheierea acestui serial, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară. Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor. Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.
Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o nimicească.
Mişcarea Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.
Deşi Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială. Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile declarate ale democraţiei. Cauza că nu a înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a statului antihristic modern român. Necunoscînd învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.
Din aceeaşi necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul lumii acesteia – Satan.
Limitele ideologice ale Mişcării Legionare au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.
Din cauza acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul, cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.
Din cauza slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune (celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel, Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei. Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales, faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral, atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi. Drept exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925. Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Şi astăzi, peste cîteva generaţii, în România există creştini români tradiţionalişti, o Biserică întreagă cu cîteva sute de parhoii prin toată ţara, care se roagă, alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat Patriarhiei Române interbelice. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.
Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare. Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut. Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească fizic.
I. Eficienţa metodei legionare este demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare, manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.
II. Mişcarea a mai demonstrat că democraţia poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toate partidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.
III. Mişcarea legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism. Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o lovitură de stat.Aceasta demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei) Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu. O societate ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi definitorie pentru popoarele ortodoxe.
Această stare este proprie unui popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi totalitarismul pot administra exclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.
Tocmai de aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de „guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid – ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica metodă prin care se poate distruge sobornicia, deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii. Abia după ce poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin „perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.
IV. Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei. Acest fapt arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc) la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se spune acum).Luînd aminte la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat la fel ca şi Mişcarea Legionară.
De altfel, aceasta este un argument în plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a aceleiaşi oligarhii financiare.
V. Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul, reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a combate metodele totalitare ale oligarhiei.
Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.
Ţinem să subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului trei de la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie, unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca entităţi morale, în final, umane.
Lasă un răspuns