Trupul Cuvântului…

– suflet și spirit într-un dialog de dincolo de simpla cunoaștere –

Stau și mă  gândesc și mă mir, cum și domniile voastre, câte tone de apă din adânc soarbe un copac pentru a viețui dar mai cu seamă pentru a vă oferi domniilor voastre un măr, două mere, trei mere…  Acesta este rostul lui și poate că însăși esența existenței noastre. Mărul adună experiențele din adânc, din istorie, pentru a fructifica în prezent, oferindu-ne, noi înșine fructe, celor care desenează viitorul. Iar ca ființe ce emitem gând și cuvânt, mărul de pe tipsia mâinii nu mai e măr ci cunoaștere, o alta decât cea adamică. Iar între grădinarii care m-au dăruit emoțional, ideatic, este de departe prof. dr. Traian Dinorel Stănciulescu, un om pe care, imaginativ, îl percep călcând printre nori, hieratic, duhovnicind în Peștera cerului. Iar între noi e doar umbra de măr, poate cel al vieții, cel identitar.

Bogăția în sărăcie. Doamna Ana Țarcă, care a lucrat mulți ani la o filială a Academiei, studii de antropologie, a demonstrat valoarea desenului papilar palmar după investigarea a zeci de mii de cazuri. Or desenul acela, în unicitatea sa, a sintetizat și unicitatea celor dinainte, din spiță. Și sper să nu mă îndepărtez de gândul inițial provocându-vă din interiorul domeniului în care aveți recunoașteri academice nu numai în țară. Un alt desen papilar, acumulaiv, cred că este ”numirea” și ”denumirea”. Că nu întâmplător a zis omul, românul, dealului – deal cum și ridicătură sau val. Valul de pământ. Marea încremenită.

– Ați deschis o poartă tulburătoare nu numai pentru mine ci și pentru toți cei care au încercat să înțeleagă ce și cum în relație cu fiecare cuvânt rostit.  Și nu cu mai mult de 150 de ani în urmă înțelepții, academicienii, cei francezi bunăoară, spuneau că ar trebui să stabilizăm această problemă a genezei Cuvântului pentru că altfel nu îi putem asuma înțelesurile; iată că acum a sosit timpul pentru aceasta. Iar gândul dumneavoastră mă trimite la o înțeleaptă vorbă a părintelui Gheorghe Ghelasie cu care am avut fericirea  să interferez spiritual și care, atunci când mi-a luat în palmă o carte (era vorba de Miturile Creației) a deschis-o, a citit câteva rânduri și m-a întrebat: Dar ce înțelegeți prin lumină? Dar prin Cuvânt? Dar prin devenire? Și eu, în termenii mei filosofici, științifici, m-am străduit să-i explic după care el a închis cartea, a luat de pe rafturile ”butoiului” în care locuia și unde am avut șansa să fiu un urmaș al lui Diogene, a luat un vraf de cărți pe care le semnase și mi-a spus așa: Înainte de a sta de vorbă trebuie să ne recunoaștem limbajul. Vorbim limbajul lui Dumnezeu dar am uitat acest lucru. Încercați să explicați și să dăruiți acest sens oamenilor. Ceea ce, de atunci, eu nu am încetat să fac, și să înțeleg. Așadar despre Cuvânt aș putea, în simple considerații, să vă spun lucruri pe care le-am regăsit simbolic în textul Bibliei, în care se povestește cum Adam a chemat la el animalele și a chemat plantele, lucrurile lumii sub ochii lui, ca să le dea dreapta potrivire a numelor, cum spunea Platon. Și dintrodată ne-a proiectat în spațiul filosofic al unei dispute: Cum sunt aceste nume ca să aibă dreaptă potrivire? Se originează ele în esența lucrului denumit sau sunt convenționale, cum în bună măsură se întâmplă astăzi? Iar răspunsul, din nou, ar fi: și una, și alta. Pentru că dacă am înțelege începuturile Cuvântului și noi, românii, avem această experiență de a vibra odată cu pădurea spunând: vâ-jâ-ie, fâl-fâ-ie, frea-mă-tă, iată cuvinte care au esența acțiunii, care  au esența frunzei, esența numelui intrinsec obiectului, fenomenului prin proprietățile obiective, fizice ( a vibra, a tremura) pe care ființa umană, prin auz, prin văz, a  avut capacitatea să le transfere cerebral în primele cuvinte nerostite și care, în termeni științifici, sunt denumite holograme – complexe vibratile prin care obiectul se denominează aici.   Am transferat de la creier la creier 100, 1000, un milion de ani aceste sensuri până când, deodată, omul a vrut  și altfel: să rostească cuvintele.  Și atunci imaginea lor cerebrală s-a suprapus complexului sonor pe care Cuvântul, de obicei, îl reprezintă, umplându-l cu acel sunet de lumină. Și m-am descoperit în fața înțeleptului sufi  care zicea: ”Cuvintele noastre sunt sunete încărcate de lumină”. Perfect adevărat dar trebuia și demonstrat. Și acest lucru m-a preocupat să-l fac din perspectiva unei științe pe care dumneavoastră o știți, biofotonica, știința luminii vii, și pe care am cultivat-o la Institutul Național de Inventică.

– Ascultându-vă nu am văzut doar  idei ci, tern, mișcarea de hieroglife. Să scrii, să concentrezi o întâmplare, o poveste, într-o hieroglifă, într-un desen sau simbol. Dar cum să pui în desen mirosul,  lumina, umbra… Or în cuvântul măr se deschid, se amplifică toate acestea. Iar scăderea, diminuarea fondului de cuvinte al limbii prin această lene alergată, prin refuzul apartenenței, globalismul acesta de talcioc ne face pe an ce trece tot mai săraci în averea noastră fundamentală: limba română. Ieșind din limba ta, din lumina ei, ieși din propriul trup. Fiindcă duhul nostru locuiește în trupul limbii române.

– Ați spus un lucru extrem de sugestiv și mi-i drag să-l amintesc pentru că eu însumi l-am gândit într-o carte care se cheamă De la întuneric la lumină. Spre o semiotică a ieșirii din păcatul originar. În sensul că noi, atunci când am căzut, am întâmplat două lucruri: a) am căzut din frecvența înaltă a vieții dezincarnate în frecvența trupului nostru pământesc așa cum este el; b) (pe de altă parte) am căzut și în limbaj; în sensul că nu am mai fost în stare să comunicăm cu îngerii, cu ierarhiile de lumină, cu Dumnezeu însuși, pentru că ne-am proiectat în acest spațiu al limbajului care activează lucruri; pentru că ce-ați spus d-stră, gestica mărului de pe palme, asigură recepția informațiilor respective: mirosul, gustul – deci operăm cu realități obiective pe care le transformăm apoi, prin puterea sunetului în instrumente de comunicare magică. Pentru că, dacă eu spun: Sesam, deschide-te!, sau: Ieși, Lazăre! exact, prin puterea vibratilă… Sunetele au o forță fantastică de a genera efecte. Dacă ne-am uita, cândva, ca la un film în care sunetele –  adică vibrațiile proiectate peste o pulbere foarte fină generează forme,  am înțelege forme extrem de complexe, (chiar dacă sunetul nu se mai aude, devenind infra sau ultrasunet), am înțelege atunci de ce La început a fost Cuvântul. Iar acestă relație cu cuvântul, pentru că atunci când eu spun cuvânt sau spun informație – a pune în formă, eu de fapt pun în spațiul meu de înțeles și de acțiune cu sunete, cu gesturi, și așa mai departe, imaginile lumii. Și ați spus un alt lucru tulburător, faptul că în desenul pe care matricea aceasta a degetului  meu o cuprinde, acea spirală a amprentei, trimite la spiralele galactice, spirala florii-soarelui, se găsesc vortexurile cosmice, ș.a.m.d. Și vă întreb: De unde atare un astfel de limbaj integrator pe care și corpul nostru și Cosmosul și Dumnezeu însuși îl generează ?!

– Ne vedem, ne știm și nu ne cunoaștem. Lecturi, cuvinte sonorizate în varii împrejurări. Dar trecând de durerea neștiutului, o povară asumată, am înțeles că acceptați ideea cuvântului-simbol și, cu surplus, a cuvântului-energetic. Or spirala cucuteniană, cosmologia din desenele scoarțelor tradiționale, nu sunt în sine, cum și cuvintele, anume semne, simboluri, totemuri energetice?

– Și intrăm într-un alt spațiu în care Cuvântul de care noi am început să ne apropiem, dobândește chip, dobândește formă. Toate aceste reprezentări simbolice sunt cuvintele prin care omul  (în general), românul (în special) a învățat să-și asume creația divină. Pentru că această spirală care vă bântuie este un vortex după care lumina însăși se mișcă. Pentru că această Coloană a lui Brâncuși care înseamnă un spațiu pe care noi îl găsim modelat peste tot în creațiile populare românești, și pe ouă, și pe ii, și pe stâlpii de cerdac, iar ele nu sunt decât forme sau chipuri de a aminti omului una și aceeași învățătură: Creația Lumii. Și asta fiindcă simbolurile de care vorbim sunt de natură cosmologică, deci parte din Știința Creației pe care, din tată spre fiu, românul a dăruit-o prin însuși  mediul lui de existență. Aceasta este o dimensiune. A doua dimensiune, care a fost uitată, este aceea a sacralității simbolurilor cu care românul și-a înconjurat mediul de a trăi. Și este o înțelegere absolut fantastică să-ți dai seama că prin formele pe care le-a generat pretutindeni în jurul lui, prin culorile pe care le-a utilizat, prin volumele armonice care   reprezintă relația de aur și Șirul lui Fibonacci, ș.a.m.d, prin auxiliarele, prin decorațiunile care au asociat toate obiectele de care se înconjura, românul a generat o stare sanogenă. Toate acestea creau asupra ochiului, asupra câmpului vibratil al entității umane, efecte echilibrante (energetic informațional, cum ați spus). Dar  și cuvântul vorbit avea această valoare sanogenă iar eu am acum o obsesie și o dominantă care, fiind atât de puternică, sunt convins că se și poate îndeplini, ca prin ceea ce noi spunem și, mai ales, prin modul în care noi spunem, să creăm o stare armonică pentru sănătatea bio-psihică a ființei umane.

– Avem ochi dar nu avem vedere. Trecem uneori pe lângă lucruri, date ce ne pot face frumoși în orgoliu, mai siguri de noi înșine. Și cauza neșansei poate fi uitata cheie deschizătoare de adevăruri, iubirea.

– Noi, oamenii, ne raportăm lumii prin cei trei ochi sau cele trei categorii de ochi cu care am fost înzestrați: aceștia, apoi ochiul minții și ochiul inimii care este cel mai înalt pentru că îngăduie corespondența cu ierarhiile de lumină. Pentru că toți suntem configurați pe nivele de vibrație, pe nivele de frecvență dintre care unele sunt foarte înalte (poate și accesibile altădată) altele sunt joase și ne permit comunicarea în planul ființei noastre trupești, și toate acestea definesc lumea ca o catedrală, cum a spus cândva o inițiată. Deci ochiul acesta de care noi ne prevalăm în cunoașterea lumii este cel mai slab chiar dacă este cel mai colorat dintre toate. Brâncuși, atât de drag mie (naștere-maturitate-moarte, naștere-maturitate-moarte)  a spus așa: Priviți până veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu au văzut. Pentru că aproape de Dumnezeu lucrurile sunt pe atât de simple pe cât de înalte sunt. Iar Brâncuși, care adăuga formei tuturor formelor  Coloana, a numit-o nu infinită ci Coloana ridicării sufletelor eroilor neamului la cer. Toată această ridicare a fost magistral asumată de Eminescu în universul pe care noi îl trăim chiar dacă nu ne mai aducem aminte: Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște… Iar semnul de care vorbeați, înseamnă o expresie energetică mai întâi. Sau energia Cuvântului care, atunci când se rostește și când spun matrice, când spun lumină, când spun pace, când spun ce spun, rostesc un complex sonor prin care influențez starea celuilalt prin sunete. Și poate că ar trebui să vorbim aici despre puterea numelui.

– Se mai face gramatică, se mai face limbă română (diminuările sunt conținute de ”mai”)… Bine. Dar semiotică, fiziologia de sens, de energie a cuvântului, așa ceva nu sau foarte arar și din întâmplare.  Și mă refer la o posibilă carte a dumneavoastră, Alungarea din Rai. Deci iată-ne, întru începuturi, om de om  așezat în spațiul celest, (scoarțele, covoarele cu insemne astrale, semnele de pe grinzi, din răboaje) înconjurați de semne divinatorii (de zile de sfinți, de împrimăvărare, de focurile crepusculare ale anotimpurilor vii) dar în momentul în care refuzi, respingi, te lepezi de obiectele-simbol pe care le-ai moștenit, înseamnă că își refuzi celestitatea pe care ți-au dăruit-o  părinții din părinți.

– Ți-a dăruit-o natura însăși. Natura care ne definește și pe care noi o cam uităm fără a o părăsi  dar păstrând-o mai mult în aduceri aminte. Dar este timpul acesteia pentru că dacă am spus natură, adică ființa noastră vibratilă, ființa noastră trupească este ființa capabilă să comunice, să corespondeze, să rezoneze cu Cosmosul. Ați rostit un cuvânt pe care eu l-am întrupat într-un volum pe care l-am intitulat Semiotica Iubirii, El Poder de los luz. Și unii au dat din umeri: De ce semiotică? Fiindcă, pot să-și răspundă, dacă ar avea interes, nimic nu trece dincolo de știința-științelor, Semiotica: Știința Semnelor. Noi nu suntem oameni fără de semn. Am fi pietre, am fi animale. Noi putem să recuperăm o stare a lumii prin intermediul semnificării sale, indiferent de faptul dacă avem sau nu nevoie de acel cuvânt, de acel semn,   de acea realitate. Și adeveresc ceea ce includeți necesității: să ne reamintim și să trăim magia cuvintelor. Pentru că ele, prin efectele obiective pe care le determinăm,  începând de la sunete până la rostirea lor, până la incantația lor, ne conduc spre descântec. Știți că am studiat descântecul ca o piesă de rezistență a tradiției românești? De fapt pre-românești, dacice. Pentru că atunci când medicii lui Hipocrate se făleau cu realizările lor, a trebuit, cum adeverește Platon, să vină înțeleptul care să zică: Aveți grijă. Toate acestea le-ați învățat de la medicii lui Zalmoxis, care vindecau sufletul mai întâi și apoi trupul prin intermediul cuvintelor lor vrăjite. Și acesta era des-cân-te-cul! Pentru că descântecul este un complex vibratil, un complex sonor pe care îl proiectăm asupra trupului celuilalt. Iar dacă sunetele (care sunt vibrații) determină în corpul meu rezonanțe, adică frecvențe care se cuplează cu altele, vor avea un efect deosebit de puternic, declanșează, de pildă, antidotul otrăvii de șarpe pentru că, dacă eu spun: Carate conopate dal zalca malca și nu știu mai cum   și incantez, cum făcea baba (trebuie să furi descântecul, în sensul învățării ca text și mod de incantație aidoma), abia atunci sunetele de putere au un efect. Ei bine, eu reușesc să declanșez din trupul meu toate remediile pe care cineva le are pentru a le folosi pentru a se auto-însănătoși. Deci, hai să spunem că în proporție de 80% noi ne autovindecăm.

– Se adaugă invențiile dumneavoastră din acest domeniu, brevetele

– Invențiile rezultă de aici, pe ideea de frecvență, de rezonanță, care înseamnă iubire. Iubirea înseamnă a fi împreună, ceva cu altceva. Dacă iubire n-ar fi fost, nimic n-ar fi fost pentru că lumea ar fi un haos, adică acolo unde nimic nu se mai unește cu nimic. Iată, minunea creației divine a făcut ca lucrurile să fie împreună.

– Eram pe cheiul Dunării. Este acolo o biserică veche în care, zidite întrînsele, pietrele încopciază și trimiteri mai vechi, amintiri dintr-o posibilă necropolă romană. Și am adus mirarea dinaintea preotului de acolo care m-a liniștit: Unii îndealții suntem alcătuiți. Și mi-aduc aminte, fiindcă vorbeați de descântec, de câteva versuri: La început Domnul/ a făcut din lut și spumă de mare/ un chip după chipul Domniei-Sale. Celestitatea dăruită, recunoscută, indefinit diseminată în existențele noastre. Gânduri ce posibil să fie așezate în cartea aceea închipuită de mine, Izgonirea din rai, sub semnătura domnului Traian Dinorel Stănciulescu.

– Gândurile acestea există, sunt disipate în cele peste  treizeci de cărți pe care nici nu știu cum și când le-am scris, au apărut din trăirile mele. Pornind de la piatra bisericii de pe Dunăre mă reîntorc la Alice Bellis   care a spus: Lumea ca o catedrală. Și cu adevărat este. Eu sunt arhitect în prima mea formație. Și știu că nimic nu poate exista, nici o construcție, fără ca o minte și o palmă să nu-și pună acolo efortul. Nimic nu se naște fără o prezență creatoare. Iată de ce actul asemănării îl amintesc încă odată ca fiind acela al darului de a fi creator. Câtă vreme cealaltă componentă a noastră, care este a întrupării noastre vibratile  și care ne îngăduie acum să rezonăm, este componenta chipului. Dincolo de aceasta, dacă noi am reuși să recuperăm sensurile acelor pietre care vin dinspre istorie și care poartă sensurile acesteia, în două chipuri le poartă: una – prin formele pe care le generează, prin imaginile pe care le deslușesc, acesta fiind conținutul semantic… Dar vreau să vă dau o extraordinară accepțiune a acestor pietre care vin chiar din biserică. Lucrând în spațiul științific inclusiv folosim aparate de rezonanță, de biorezonanță, care pot, de pildă, etalona relația dintre o piatră și starea biopsihică a subiectului uman. Și am făcut un experiment foarte interesant. Am luat o piatră din afara bisericii și o piatră din interiorul acesteia. Biserica fusese trăsnită. Și le-am etalonat. Vreau să vă spun că diferența este ca de la cer la pământ în modul în care subiectul uman pus în relație a sesizat fiecare piatră în parte. Deci lucrurile poartă amintiri. Tot ce ne înconjură este amprentat de trăirile noastre biopsihice. Pentru că există o comuniune pe care noi o ignorăm și pe care cei de dinainte au știut s-o spună. Ei vorbeau despre un animism al lumii în sensul că există un suflet al lumii care apropie Totul de Tot. Și ar trebui să ne amintim că suntem oameni ai fizicii cuantice. Că totul este corpuscul și undă și în acele unde ale corpusculului se amprentează orice altă informație venind de la un alt corpuscul și undă,  și uite așa   noi interacționăm în câmp într-o continuitate  perfectă. Acționăm în corpuscul prin discontinuitate: am uitat câmpul.

– Și chiar dacă mă repet, ideea că omul, prin toate anexele de civilizație: haine, îmbrăcăminte, acoperământ, încălțări poate fi asemănat unui scafandru, un om izolat obligatoriu de mediul în care se mișcă, cel natural, acumulează energii negative propriei sănătăți, un surplus electrostatic ce trebuie descărcat în pământ. Porunca este unică: Omule aleargă în picioarele goale și fii ca iarba.

– Și iată-ne asemeni ierbii! Aceasta este o componentă  istorică: Ne-am așezat în lume fiind flexibili precum iarba, precum lanul care s-a lăsat abătut de vânt apoi s-a ridicat. Aceasta este o componentă a rezistenței noastre istorice. Iar gândul pe care l-ați generat mă face să-mi amintesc că am recuperat dintre valorile neamului românesc, în mod anume, pe cea a vestimentației. Avem un brevet pe care, din perspectiva valorilor deja amintite, (adică forme, materiale, volume și așa mai încolo, pe care le-am dovedit ca fiind capabile să influențeze starea biopsihică a subiectului uman), am reușit să evaluăm parametrii sanogeni ai costumelor din varii materiale. Și pur și simplu am rămas copleșiți de efectele pe care un costum din lada bunicii îl generase.  Ne-am străduit cu multe zădărnicii inițiale să etalonăm haine, vestimentații  moderne care să corespundă ”etalonului” fără a refuza orice impune moda. Și am înțeles că hainele de dinainte aveau proprietăți naturale pe care noi abia acum trebuie să le recuperăm punând, știu eu, țesătura într-o cuvă cu ciclodextrină. Cei de dinainte puneau direct inul și cânepa în apa râului și amprentau cu cristale de siliciu în mod direct și firesc, ceea ce dă o proprietate cu totul specială materialului. Iar noi redecoperim, prin tehnologiile noastre, tocmai tehnologiile strămoșilor. Mergând pe calea tradiției am reușit să facem o vestimentație vie care, dincolo de aspectul plăcut, îți generează starea de bine. Așa ar trebui să facem cu tot ce avem în jurul nostru  astfel ca mediul de viață în care trăim să devină mediul nostru de bine în sensul de bine fizic, biologic și apoi de bine psihic. Atunci când trupul este echilibrat și sufletul îl urmează și, sigur, viceversa.

– Gospodăria tradițională țărănească, aceea aproape imposibil de reeditat; avea o distribuție armonică a necesităților. Alături de culturile de existență mai erau și fâșiile  dedicate culturii de cânepă sau de in sau prin podul casei chinezeasca mișcare a viermilor de mătase. Când am văzut așa ceva în Podul de la Nicorești, la bunica, m-am convins că mai mult ca sigur face și vrăjitorii, că avea și locuri cu ierburi de leac.

– Aveam arhetipuri asemănătoare cu ale altor popoare, sigur, dar fără a fi un fervent protocronist, am să spun că la vremea când noi le aveam pe toate acestea, Europa și nu numai erau acoperite de gheață. Și atunci, din spațiul acesta de ființare a unei culturi care începuse deja să se manifeste prin limbă și scriitură, prin facerea de obiecte magice care acționau asupra ființei umane, toate acestea s-au distribuit cumva și în dreapta și în stânga, și în jos și în sus. Și sunt convins că repede, repede se va ajunge să recunoască toate acestea și ceilalți. Referitor la ”vrăjitorie”, magia de ieri este știința de astăzi. Pentru că tot ce s-a întâmplat acolo sub semnul magicului a devenit explicație  științifică astăzi. Interacțiunea omului cu mediul, cu obiectele era vie fiindcă el considera haina vie, îi dăruia busuioc și plăntuțe, la fel la chimir sau în păr. Or toate acestea rezonau în starea de bine, în a fi.  Vorbim de o  acțiune invizibilă care vizează influența unui corpuscul prin intermediul câmpului generat sau, mai pe înțeles – ca termen, a aurei sale. Biofotonica de care poate ne vom apropia și discursiv înseamnă știința luminii vii. Totul emite lumină vie ca esență a vieții. Și atunci nimic nu este magic aici decât poate în înțelegerea ei. Cum comunicăm noi doi fără de cuvinte? Înțelepții tac. Nu-și vorbesc. Puterea cuvântului ”tăcere” este fără de egal. Iar aceasta este magic. Învățând să tăcem vom învăța să vorbim.

– Să ne întoarcem spre tăcerile vorbitoare din care am aflat că, la începuturi, măsura ideală în proporțiile arhitecturii tradiționale era femeia. Purtătoarea de jar și de descântec. Și uite că textele inițiatice se transformă, primesc măsura unică a Maicii Domnului și cu această măsură este rugată punerea în sănătate sau, atenție, în iubire. Maica Domnului – iubirea care dăruie, acest model cred că nu poate fi mai bine încadrat decât pe năframa cusută de rugătoarele, mironosițele satului românesc.

– Am să reamintesc că noi, oamenii, suntem măsura tuturor lucrurilor. Adică începând de la măsurarea Cosmosului (și ați văzut că amprenta aceasta papilară  este o expresie plastică a galaxiilor care se învârtesc și ale Genezei), până la măsura casei. E paradoxal: tot ceea ce facem noi, facem în măsura în care Creatorul însuși a pus în operă creându-ne pe noi. Măsură, chip și-asemănare.  Noi folosim aici niște proporții extrem de plastice, adică  frumoase, proporția de aur care guvernează tot ce este în acest Univers, inclusiv corpul omenesc, creația umană. Și atunci nu transferăm noi valoarea tuturor valorilor în opere de artă? Cum de o facem și frumoasă? Răspuns: luând omul ca etalon. Relația dintre trunchiul casei, de pildă, dintre măsura zidului și cea a acoperișului, (bunăoară în Maramureș vedem lucrul acesta) este o admirabilă proporție de aur. Și reiterând ideea de mai înainte: atunci când le priveam ele ne plăceau. A ne face plăcere înseamnă a ne face bine fiziologic. Și îngăduiți să adaug o teorie a esteticului care zice că atunci când alegem ceva pe principiul plăcerii nu o facem fiindcă acel lucru, (o operă de artă, spre exemplu), face parte din curentul cutare sau școala cutare. Alegerea o facem pentru că acel ceva ne optimizează, din punctul de vedere al culorii (adică al frecvenței), din punctul de vedere al formei (al undelor de formă care ne afectează benefic starea) și așa mai departe. Am uitat plăcerea de a avea plăcere. Și atunci, dacă vom învăța să reconfigurăm lucrurile în temeiul acestei re-plăceri, adică al duplicării plăcerii pe temeiul biopsihic al existenței noastre, o să dublăm cultura cu natură. Iar cultura ne aduce chipul Anei al cărei trup a însuflețit mitul Casei, a celei cu turlă, biserica. Iar biserica aceasta (Casă cu Turlă) păstrează proporția umană, spre deosebire de cea occidentală unde te simți chinuit de înălțime. Omul este la măsura lui Dumnezeu în spațiul nostru. Și atunci casa asta în care Dumnezeu se mai găsește trebuia să fie însuflețită. Și apare acolo darul de  suflet al icoanei, al Maicii,  al Anei, Ana care și-a întrupat nu numai ființa proprie ci și pe aceea a copilului. Și atunci găsim ideea în acest arhetip al casei vii. Noi am brevetat ideea de arhitectură biofotonică, casa vie care îți face bine, cum spuneam. Știți ce făceau cei dinainte ca să genereze simbolul  unei case vii? Și asta fără Ana. Puneau acolo Umbra Omului, simbolul de viu. Erau negustori de umbre care măsurau căderea din luminăa  omului pe pământ iar măsura, o tijă de nuia, o incastrau în zid. Și asta pentru ca, simbolic, să păstreze vietatea ființei umane în trupul zidului. Este fantastic.

Descopăr în domnia voastră un misionar. Și mă gândesc la întâmplările cristice. Femeia care vine în alai și atingând veștmântul Învățătorului, atât, veștmântul, își recuperează sănătatea. O piatră vie, rugătoare. Dacă noi am crede sau, mai exact, dacă în misiunea dumneavoastră de a-i face pe oameni să-și recâștige rostul pietrei vii de rugăciune  ați și izbândi poate că ne-am întoarce în normalul rostului ființării.

– A crede trebuie să devină totuna cu a trăi și a înțelege. A sosit timpul pe care îl vestea Apostolul ca noi să ne hrănim cu hrana tare (aceasta este a înțelegerii) pentru că omului de astăzi nu-i mai este necesar și suficient doar să pipăie și să urle ”este”. El trebuie să și înțeleagă. Iar aici este misiunea (de la misionar), datoria mea: pentru că am cerut să înțeleg lucrurile acestea din perspectiva trăirilor, pe o parte, iar pe de altă parte, a înțelesului științific. Pentru că eu nu mă pot adresa omului de știință doar cerându-i să creadă. Și trebuie să-i justific. Și vă rog să mă credeți că în nu știu câte  cărți muncite se află tocmai argumentele pentru a înțelege  și pentru a trăi înțelesurile. De pildă faptul că ați spus: puterea gândului. Aș spune că este factorul întâi dintre toate. Pentru că atunci când ne ocupăm de terapii din zona complementarității, înțeleg și arăt cum gândul pozitiv, în opoziție cu cel negativ, poate să crească sau să inhibe starea biopsihică. Nu mi-a venit să cred că obiectivitatea poate fi implicată aici. I-am sugerat unui subiect să spună, timp de câteva minute atât: nu, nu, nu și da,da,da.  Aparatele au arătat o diferență extremă la cele două situații. Transferând, atunci când spui, da, ești bună, aspirină sau da, ești bun, descântec pentru că această femeie știe că a mai ajutat pe cineva, ei bine, în acel moment, în creierul meu, se întâmplă ceva, adică se crează acel complex holografic, complex de vibrații. Și astea le explic în totalitate. Fiindcă nimeni nu a reușit să explice cum se configurează gândul în mod holografic. Am făcut-o în colectivul minunat de la Institutul de Inventică. Și când am înțeles că acesta îmi baleiază tot corpul diferit atunci când gândesc da și atunci când gândesc nu. Când gândesc da stimulez toți parametrii care îmi susțin starea de bine și de sănătate. Când am inhibat cu nu,  toată apa, tot sângele, toată plasma mea se destructurează. Și-l citez aici pe Masaro Emotu care a arătat ce grădini sau ce haos putem să creăm în corpul nostru. Iată puterea gândului, a cuvântului bun. Așa este cu Credința: ne-a dat Cuvânt Gând ca să-l trăim în trupul nostru. Iar trupul nu este mai puțin important decât gândul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*