Calvarul îndurat de Episcopul Nicolae Colan al Clujului în timpul ocupaţiei maghiare

Dintre cei trei episcopi români ortodocşi aflaţi în Transilvania de Nord, după Diktatul de la Viena, doi au fost expulzaţi, dr. Nicolae Popovici al eparhiei Oradea şi dr. Vasile Stan al eparhiei Maramureşului, rămânând în teritoriul cedat numai episcopul Nicolae Colan al eparhiei Clujului, Vadului şi Feleacului. Au rămas în grija acestuia toate bisericile ortodoxe din judeţele: Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Năsăud, Someş, Cluj, Mureş, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi jumătate din Bihor.

Episcopul Nicolae Colan a rămas în mijlocul fiilor lui sufleteşti în acele vremuri de suferinţă şi restrişte, întărindu-i în speranţa izbăvirii ce avea să vină. Autorităţile horthyste maghiare au început să-l persecute şi să-l umilească. Astfel, deşi om în vârstă de cincizeci de ani şi episcop, a fost chemat la cercul de recrutare din Cluj, unde i s-a eliberat certificat de recrutare în care era declarat „apt pentru front”, fapt unic în istoria bisericii creştine. În numeroase rânduri a fost anchetat de autorităţi. La 27 octombrie 1943, grupuri de fascişti maghiari au spart cu pietre toate geamurile reşedinţei episcopale ortodoxe din Cluj.

Despre cele întâmplate sub ocupaţia horthystă cu biserica ortodoxă şi cu credincioşii săi, relatează însuşi episcopul Nicolae Colan următoarele:

O parte dintre noi au fost smulşi de la sânul patriei mume, de judecătorii cei fără de lege şi daţi pe mâna celor ce ne-au stăpânit apoi după crâncenul lor cuvânt de ordine: Nici o îndurare ”.

Încă din primele zile ale acestei stăpâniri, bisericile ne-au fost dărâmate sau arse, sau prefăcute în magazii, sau închise; şcolile ne-au fost luate, aşezămintele culturale desfiinţate; bunurile câştigate cu trudă jefuite, folosirea graiului nostru neîngăduită uneori nici chiar pe stradă.

După prăpădul de la Ip şi Trăsnea, unde armata ungurească a împuşcat fără nici o vină sute de Români, a urmat calvarul expulzărilor în masă şi al deportărilor la muncă. N-au fost cruţate de această prigoană păgânească nici fetele tinere nici moşnegii de şaptezeci de ani. Feciorii noştri au fost duşi la oaste sau înjugaţi la plug pe moşiile grofilor, tinerii noştri intelectuali au fost daţi afară până şi din şcolile ungureşti, iar cărturarii mai vârstnici, ca şi ţăranii mai înstăriţi care au scăpat de oaste sau de muncă silnică au fost aruncaţi peste graniţă. Adăugaţi la toate acestea nesfârşitele judecăţi în care au fost târâţi Românii de aici precum şi umilirile şi bătăile zilnice la care au fost supuşi nenorociţii fii ai naţiei noastre – şi vă veţi putea face măcar o palidă icoană despre viaţa românească din Ardealul „decedat” cum îl numeau unii în tragică glumă.

Şi totuşi, noi nu facem pomelnicul acestor foarte dureroase fapte, decât pentru a ajunge la încheierea oarecum nefirească: Peste toate tragem dungă, toate le uităm de dragul păcii.

În legătură cu situaţia bisericilor ortodoxe închise în Maramureş, episcopul Nicolae Colan scrie în Telegraful Român, din 22 octombrie 1944, sub pseudonimul Radu Brazdă, următoarele:

Episcopia noastră din Cluj a făcut nenumărate intervenţii la Budapesta, cerând guvernului să îngăduie aşezarea măcar a câtorva preoţi în Maramureş”.

Toate acestea au rămas fără rezultat. Cei trei preoţi trimişi acolo au fost arestaţi şi închişi la Budapesta timp de 4 luni apoi li s-a fixat domiciliu obligatoriu la Borşa. Văzând unele ca acestea P.S. Episcopul Nicolae Colan s-a dus personal a doua zi de Paşti, în anul 1942, să aducă mângâiere nenorociţilor credincioşi de Maramureş. P.S. Sa a fost întâmpinat de jandarmi şi a fost binecuvântat cu … baionete. Şi astfel mulţimea credincioşilor adunaţi la Borşa n-a putut avea mângâierea măcar a unei singure slujbe creştineşti, fiindcă uşa bisericii era pecetluită cu ceară roşie, iar în faţa ei străjuiau şase jandarmi cu baionetele îndreptate împotriva oricui ar fi încercat să pătrundă în Biserică. Oricât de uluitoare ar fi aceste fapte, ele s-au petrecut toate, toate în ţara „Sfântului Ştefan”.

Nu este locul să amintim aici toate străduinţele depuse de vrednicul ierarh Nicolae Colan, pentru apărarea drepturilor Românilor pe tărâm cultural, economic, social şi naţional, faţă de toate nedreptăţile, ilegalităţile şi acţiunile samavolnice de desnaţionalizare a Românilor de către guvernul şi autorităţile maghiare în cei patru ani de cruntă stăpânire horthystă a Transilvaniei de Nord.

Răbojul istoric le va încrusta pe toate, arătând generaţiilor viitoare o figură de luptător dârz şi neînfricat pentru apărarea neamului românesc din Transilvania, în timpul celei mai crunte dominaţii străine, care a fost eruditul ierarh Nicolae Colan şi care, pentru vredniciile sale, a devenit Mitropolit al Transilvaniei şi Albei Iulia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*