Psalmodieri la morile abstracte

De la psalmii davidieni, la evlaviosul Dosoftei, la prima încercare heliadescă, apoi la Arghezi, la psalmii lui  Eugen Dorcescu ori la imnele lui Ioan Alexandru, ispita psalmodierii atinge multe sensibilităţi lirice, iar formulele trec de la incantaţia evlavioasă, aproape eclesiastică, la cea laicizată şi mai apoi la cea abstractă, ideatică, radicalizată în formulări filosofice care fac din start selecţia cititorului. Revolta împotriva datului, lamentaţia profană a efemerităţii, drama lucidităţii şi neputinţa desăvârşirii duc adesea la inventarea unei ontologii paralele în care transferul metafizic spre o de-construcţie şi  mai apoi la o re-construcţie a unui alt întreg, dar care nu mai este Totul fiindcă spulberă misterul Unului.

O carte bine structurata pe această temă a scris la noi Maria-Daniela Pănăzan (Poezia religioasă românească, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006). O  retrospectivă similară mi-a prilejut recent lectura unei cărţi mai vechi a lui Dumitru Velea, Cartea fragmentelor I.Cuvinte fără orizont (Ed. Fundaţia Culturală „Ioan D. Sârbu”, Petroșani, 1995), o carte cu o istorie care se regăsește în ea însăși: „Între o Carte retrasă și alta imposibilă, ce faze să dezlănțui, Eu cu mințile tulburate?”  Cartea, refuzată, în chip firesc la vremea aceea, de Editura Eminescu, avea să aștepte în sertar douăzeci și trei de ani. Important este că, în fine, avem o carte cu  patruzeci și unu de poeme în proză, notate pe versete, pusă sub semnul pendulării între faustian și dantesc nu printr-un refuz al odinii, după modelul lui Nietzsche (Die Geburt der Tragödie, Also sprach Zarathustra, Jenseits von Gut und Böse, Götzen-Dämmerung, Der Antichrist etc.), ci pur și simplu din rațiunea hegeliană potrivit căreia „Cugetarea și reflexia au depășit artele frumoase”, așa cum se reține ca motto anticipând discursul în-van-ostentativ al autorului.

Cartea lui Dumitru Velea nu este una de „poemozii” (stranie formulă poetică!), ci una care riscă cititorul comun în favoarea unei armonioase relații conținut/formă; cunoscut om de teatru, autorul găsește o formulă elevată de colocuție cu un alter-ego (asemenea Supraomului lui Nietzsche), cu o exigență a experienței și a rațiunii neîndoielnice, referențiale. De altfel, versetele sunt culese în cursive pentru omul derutat, obosit de sine, hăituit de întrebări, iar cele ale referentului extratemporal sunt culese cu litere drepte, nu de puține ori referințele fiind bolduite, mai ales când sunt atribuite unor nume sonore eternizate în istoria științei, a culturii și a filosofiei: Einstein, Simon Weil, Heinz Politzer, Hegel, Watson William etc. Impreună cu acestea, Dumitru Velea nu re-construiește lumea în aceleași coordonate socio-istorice, ceea ce nu ar fi fost nimic deosebit, ci o re-gândește, uneori cu sabie şi sânge, cu stânci şi prea multe canale pestilențioase, cu frânghii, cu prea mult și disolut carnal, cu imagini în negativ. Titlurile sunt la fel de variate ca şi lumea refuzată de poet spre a fi re-gândită: Belciuge şi Hotare, Stâncă şi Piatră vie, Zgură fierbinte şi Dialog, dar şi Operă ascunsă şi Plânsul lui Nagg, Vacuumul lui Weis şi Cadranul Ahaz, Neutru şi Veghere, Măslini desfrunziţi şi Porţile pentragramei etc. Aparent independente, textele nu au sens decât citite de la început, aşa încât să se poată aduna destulă substanţă (în alomorfisme şi izomorfisme subtile), fiindcă spre final poetul conturează „Semnele cărții”, disoluția propriu-zisă: „Pe apele fără orizont, eul despărțit satisface moartea (…) Dreapta-mi și stânga se strâng cu teamă ‒ străine-s în inversa călătorie, nici degetele nu mai formează o mână…”(p.89). Ca în epica fantastică populară, spațiul și timpul se supun altor legi, ca și cauzalitatea de altfel: „Cartea de sus, cine-o citește orbește; cine orbește-o-nțelege; cine-o-nțelege piere; cine piere o scrie; cine-o scrie se scrie; cine se scrie se naște!”(p.88). Poetului îi apare „altfel temelia sub care trebuie să piară”(p.86), eul fragmentar nu mai intră în relație cu nimic, nici cu sine, mai ales că de la început tocmai cu sine este într-o permanentă contradicție.

Daimonul său, magica și divina Odette (desigur, personajul principal din Lacul lebedelor, opus 20, de Piotr Ilici Ceaikovski, sau poate chiar fermecătoarea actriță californiană Odette Annable), îi răvășește gânduile precum zburătorul eminescian, ori cel heliadesc: „Îmi e paharul plin pe valea asta și capul uns de fericire și Odette mă cară, ca-ntr-o visare…”(p.45). Reculegerea vine însă liniştitorare în poemul XVIII (între voi), închinat bunicului său, Lie, un fel de spirit protector, desprins din arhaicul cult autohton al strămoșilor: „Am renunțat la mine. Unde e lumina? Mereu mai îndepărtat: cine să-mi spună de und ești, până unde sunt? De unde încep Eu și unde apari Tu?”(p.35). Drama începe cu Facerea epistemică, cu zvârcolirea țărânei în sânge, ceea ce precede împăcarea în pustietate, sau întru continua pustiire în timpul rezumării, de după ființa ființării și în sensul culturii: „Misionari cu schimbul, funcționari de fraze (…), încă nu ați aflat că ultimul poet al lumii a murit acum un secol?” (p.34). Ispita eternelor întrebări cu mereu nesatisfăcătoarele lor răspunsuri devine, dacă nu este cumva de la început, irezistibilă: OM-ul, eternul miracol pe jumătate nedezlegat, se relevă dantesc în poemul XVII (dialog), conceput în ideea unei colocuții ipotetice (Eu am întrebat, Tu n-ai răspuns; Eu am zis, Tu n-ai zis). Poemul se încheie cu o notă: „De la o vreme omul nu mai întreabă nimic. Se așează pe ultima treaptă și așteaptă. Știe că dintr-atâtea răspunsuri, acum, unul singur i-ar fi de ajuns, al întrebării: Cine sunt?”(p.33). Răspunsul, de fapt, a fost dat de Socrate: Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu. Însoțitorul dantesc nu se statornicește în echivoc, dar mimic din ceea ce este referențial în experiența mundană nu găsește decât o jumătate de răspuns satisfăcător celei mai grave întrebări ale ființării, ca să folosim un termen heideggerian: „Erai jumătate în istorie, jumătate în logic; acum decide singur de partea cui este eroarea…”(p.33). Că istoria este frecvent ilogică, știm din istoria însăși, de unde abducția ne conduce spre ipoteticul plauzibil, ca parte logică a unei ecuații cu două necunoscute, iar OM-ul, kantian, nu poate fi predicat real în nicio propoziție, scolastic este jumătate(?) essentia și jumătate(?) existentia, ca după ontologiile moderne ființa să fie concepută atât ca res extensa, cât și ca res cogitans. Poetul Velea rămâne undeva între tezele ontologiei moderne și teza logicii (omul-ființă a copulei; este-le).

Obsesia jumătăților, ca simbol al incertitudinii, revine frecvent: „cu o față spre umbră și alta spre lumină, însemnând linia obscură dintre coajă și miez, improbabilă...” (p.87); „Privești într-o lacrimă: vezi ghemuit, ca un fetus, un om: jumătate copil, jumătate bătrân ‒ sub transparentul perete, copilul plânge și bătrânul privește uimit în lacrima lui” (p.75) etc., după regula dihotomiilor și a congruențelor. Cu un supratitlu, Cartea fragmentelor a lui Dumitru Velea, umbrit parcă de celălalt titlu, Cuvinte fără orizont, ne trimite cu gândul la filosofia eleaților (fie și la cartea lui D.M. Pippidi; Fragmentele eleaților, Ed. Casa Scoalelor, 1947), Școala din Eleea (sec. V, î.Hr.) fiind cea care a preluat prin Xenofan teza pitagoreică a Unului-Tot, la care ne trimite cumva însăşi psalmodierea ca atare. El notează: „4 (Marginal: O voce mă părăsește întru dovedirea nonidentității, când aprob noua lege din Cartea fragmentelor, fără să iau seama sub textul cui piciorul reintră în laț.)” (p.18). Plânsul lui Nagg (eng.: sâcâitor; nagging!) trimite și el, printr-un bufon (râsul ca evadare și terapie), la filele unei cărți tainice despre un Deus absconditus, mai degrabă cel din Isaia (Eu întocmesc lumina și fac întunericul, Eu dau propășirea și aduc restriștea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri ;45.7 și unde se mai adaugă: Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! ;45.9), dar nu un Deus otiosus, care și-a abandonat creația, ca în mitologiile păgâne. Poetul trăiește însă nebunia nobilă a creației profane (nu ca furor, ci ca psyche):„Apăsătoarea indeterminare a Operei ridică în față neantul determinării ei și coboară aventura, sub îndoieli, în tenebre.

Truda spre centrul secret se impune din afară. Să fie nebunia operei!?”(p.44). Și fiindcă mi se pare că nu aș fi spus suficient despre psalmodierea lui Dumitru Velea, nu pot să nu observ indicativitatea, psalmică și ea, legată de un citat preluat din Pascal, care se cere și trebuie lăsat sub semnul certitudinii: „Există destulă lumină pentru a-i lumina pe cei aleși și destulă obscuritate pentru a-i umili. Există destulă obscuritate pentru a-i orbi pe cei dezaprobați și destulă claritate pentru a-i condamna”(p.53). Numai așa înțeleg de ce Cartea fragmentelor I. Cuvinte fără orizont, la care mă întorc după atâția ani, a trecut, după Purgatoriul aşteptării, prea puţin observată prin râșnițele știrbite ale critici românești, tot mai asistemice și suficiente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*