Lumea satului – Monografie povestită, Partea I: Zvonul (continuare)

Se crăpase de ziuă. Cerul era puţin arămiu, iar soarele încerca din răsputeri să răzbată prin perdeaua groasă de nori. Vântul prinsese să se înteţească, iar cârduri de ciori zburau pe deasupra satului, făcând mare zarvă. Vasile ieşi pe prispă şi se uită în văzduh. Stanca, cu şorţul în brâu, veni lângă el.

– Urât e cerul azi, Stancă, şi ciorile ăştia nu vestesc a bună! Ce năpastă s-o mai abate asupra noastră? Ia te uită spre răsărit, cerul parcă e sângeriu!

Îşi puse căciula pe cap şi intră în grajd. Scotea bălegarul cu furca. Stanca plecă la coşare. Luase ouăle din cuibarele găinilor şi venea cu ele în poală spre bucătărie. Zăngănitul şinelor de la roţile căruţelor se auzea pe uliţă. Câinele prinse a lătra să rupă lanţul şi nu alta.

– Bă, Vasile, te sculaşi? Ia ieşi până la poartă! Era Mărin a lui Chioru.

– Ce e, mă, cu tine aşa de dimineaţă, că nu dădură turcii! strigă Vasile rezemând furca de tocul uşii de la grajd şi venind către poartă. Intră-n curte nu mai sta în poartă.

– Unde mă, că rupe dracu’ javra asta lanţu de-mi face izmenele praf nu alta!

– Dă-l dracu’ că decât latră, nu e bun de nimic! Se îndreptă spre câine: marş, potaie, la cuşcă şi mai tacă-ţi dracu’ lătratul, că-ţi dau un picior de-ţi scot toţi dinţii! Câinele se retrase în cuşcă. Mărin intră în curte.

– Bună dimineaţa, mă, Vasile. Venii să-ţî spui că, dacă te duci la moară, să dai şi pă la mine, că aş vrea să merg şi eu să macin câţiva saci de boabe. Nu mai am ce da la porci. Ai dracu’ mănâncă, fi-le-ar dă cap, ca apucaţii şi să bat între ei.

– ‘Ai, mă, că trec. Să îmbuc şi eu ceva, înham calu’ şi viu. Ia dă-mi o mână dă ajutor să car şi eu sacii de la pătul pân’ la căruţă.

Merseră la pătul şi încărcară sacii cu porumb şi grâu, apoi Mărin plecă acasă.

Vasile luă câţiva dumicaţi şi ieşi la grajd. Înhămă calul la căruţă şi porni spre Mărin, care sta la două case de el. Stanca închise porţile în urma lui şi intră înapoi în casă.

Încărcară şi sacii acestuia şi plecară la moară. Curtea era plină de căruţe pline cu saci. Oamenii puseseră rând şi acum stăteau în grupuri şi vorbeau.

Vorbele erau grave şi gesturile pe care le făceau din mâini erau destul de agitate. Unul care venea de peste două sate, le spuse că ieri pe la prânz veniseră unii de la raion cu un IMS, adunaseră toată suflarea satului la primărie şi le zisese că o să vină cât de curând şi la ei oameni de la oraş cu colectivizarea. Auziseră ei ceva zvonuri, dar, ca orice om, credeau că sunt doar vorbe şi chiar dacă se face ce se aude, poate n-or să ajungă şi la ei în sat. Era unul de venise la moară. Îi ziceau Chioru, că-şi pierduse un ochi pe front. Ăsta le spunea că în satul surorii lui făcuseră prăpăd, le luaseră pământurile şi animalele.

– Ce să-mi ia, mă, mie?, zise Vasile. Am un petec de pământ pe care mi l-au dat după ce m-am întors de pe front. N-o să mi-l ia şi pă ăla!… Să ia dă la ăia avuţii. Eu nu dau nimica. Dacă prind pă cineva pe locşorul meu, îi iau gâtu’ cu coasa!

– Bă, ascultaţi ce vă spun eu! Ăştia iau tot, bă! Că ai mult sau puţin, tot îţi ia! spuse Chioru gesticulând din mâini.

– Apoi, mie ce dracu’ să-mi mai ia, că de când cu boala muierii, nu mai am nimic, doar câteva orătănii prin bătătură, zise Mărin dând din umeri.

– Bă, ăia sunt în stare şi p-ălea să ţi le ia! N-auzi că ia tot şi te obligă să mergi la muncă! Ce dracu’, soră-mea nu m-ar minţi! Care li s-a împotrivit, au înfundat puşcăriile. Că nu vin singuri, vin cu potera după ei şi, dacă te împotriveşti, te saltă cât ai zice peşte!

– Bă, fraţilor, asta ne mai lipsea! După că era vai dă mama noastră, acu’ să abătu şi nenorocirea asta peste noi! clătină din cap Vasile cu amărăciune.

Grupul se mări din ce în ce mai mult. Cei de faţă erau foarte indignaţi de cele ce auzeau. Unii prinseră a înjura trântind căciulile de pământ.

– Mă, futu-i nafura mă-sii de raion, da’ ce, mă, ei vine la noi în sat să ne înrobească, să ne ia şi bucata de pământ pe care am dobândit-o de pe front? Ei ştie, mă, ce am îndurat noi pentru petecele astea?, tună Şchiopu, bătându-se cu bastonul peste proteza din lemn ce-o purta în locul piciorului drept. Numai să vină şi le dau eu numai pământ! Ochii săi scânteiau de furie. Mă, ce mama dracu’ să întâmplă mă, cu lumea asta? S-o apropia sfârşitu’!?

– Ia mai zi, mă, Chiorule, ce mai spuse soră-ta?, îl îmboldi Vasile.

– Ce să spună, mă? Pă dracu’, asta spusă! Păi au făcut ce vă spusei şi acu’ s-au apucat să facă saivane pentru animalele pe care le-au adunat du’ prin sat. Au adus pe alţii de pe la munte să le ridice. Şi au adus, auzi, d-ăia cu carte să-i rânduiască la lucratul câmpului, de parcă noi n-am fi făcut asta de când ne ştim!… Pă femei le scoate la sapă, bărbaţii i-au luat şi pă ei, o parte la saivane şi alţii la atelajele cu boi să care după câmp… Au unit toate pământurile şi au făcut ceva, nu ştiu cum dracu’ îi zice, mi se pare că comparativă sau pe mama lor cum! Bă, ascultaţi ce vă spui: Nu e dă glumă!

– Păi, cum să vie, mă, la mine în bătătură să-mi ia mie animalul din coşare, că-l trăsnesc în moalele capului, dă nu se mai ridică dă jos! Să ştiu că mă duc la închisoare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*