„Coborând dintre munţi, dintre brazi, din aerul pur…”

Într-adevăr, din munţi, dintre brazi, din aerul pur al înălţimilor de piatră a coborât în viaţă Octavian C. Tăslăuanu. S-a născut în Bilbor ,,satul frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor”. Bilborul a fost deci leagănul naşterii şi copilăriei sale, un leagăn mai aproape de cer. Nu întâmplător scria: ,,fiinţa mea s-a simţit întotdeauna mai aproape de cer decât de pământ”. S-a simţit legat de satul copilăriei de-a lungul întregii sale vieţi, iar pecetea spirituală a satului natal i-a rămas imprimată în suflet până la sfârşitul vieţii. Fiindcă Tăslăuanu era convins că numai la sat ,,trăiesc cele două pietre de temelie a sufletului românesc: tradiţia şi credinţa” .

După ce a studiat la vestitele şcoli româneşti din Braşov, Năsăud şi Blaj, O. C. Tăslăuanu  a trecut prin ,,vama cucului” în România, spre a-şi desăvârşi studiile la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, avându-i ca dascăli pe unii dintre vestiţii dascăli ai vremii: Ovid Densuşianu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Pompiliu Eliad ş.a. După  terminarea studiilor universitare, în 1902, la recomandarea unuia dintre foştii săi dascăli, Ion Bianu, de la Academia Română, a fost numit secretar la Consulatul General al României din Budapesta., în locul lui Ion Poruţiu, pensionat.

A fost şansa vieţii sale, care i-a marcat hotărâtor viaţa şi activitatea. Fiindcă, la puţină vreme după instalarea sa la Budapesta, a fost rugat de câţiva studenţi români ardeleni, din capitala Ungariei, care făceau parte din Societatea studenţească ,,Petru Maior”,  să dea o mână de ajutor la editarea unei reviste studenţeşti, pe care ei voiau s-o scoată spre a cinsti memoria marelui poet Mihai Eminescu. Respectivii studenţi erau: Aurel P.Bănuţ (cel ce asigura fondurile necesare, datorită unei mici averi moştenite), Octavian Goga, Ioan Lupaş, Sebastian Stanca, Ioan Montani, Dionisie Stoica, Vasile E. Moldovan şi George Zăria, încurajaţi de tânărul profesor de Limbă română Alexandru Ciura, de la Blaj.

Aşa s-a născut revista ,,Luceafărul”, al cărei prim număr a apărut la 1 iulie 1902, cea care va deveni peste puţină vreme, datorită lui Tăslăuanu, o adevărată ,,flamură de luptă naţională”. Începând din aprilie 1903, O.C.Tăslăuanu a preluat efectiv conducerea revistei, pe care o va conduce ,,din izbândă în izbândă până la glorioasa sa prăbuşire, în pragul războiului din 1914”(A.P.Bănuţ) ,,Cu masivitatea firii sale energice, el a făcut din foaia câtorva studenţi timizi de la Budapesta, revista cea mai citită şi mai prezentabilă din România”(Sextil Puşcariu).

Într-adevăr, Tăslăuanu a făcut din ,,Luceafărul” ,,revista literară a întregii ţări”, fiindcă la ea colaborau ,,majoritatea scriitorilor de frunte de dincoace şi de dincolo de munţi”(Dumitru Micu). Nu trebuie uitat nici faptul deosebit de important pentru istoria literaturii române,  că acolo, în capitala Ungariei, în redacţia revistei ,,Luceafărul”, s-a născut o frumoasă şi trainică prietenie între O.C.Tăslăuanu şi cel ce avea să devină ,,poetul pătimirii noastre”,Octavian Goga. ,,Nimeni din câţi au avut parte să lucreze cu Goga şi să se bucure de prietenia lui în epoca antebelică – scrie Tăslăuanu – nu l-a cunoscut mai îndeaproape ca mine şi nu l-a preţuit mai mult. Am pretenţia de a  fi fost singurul lui confident, căruia îi comunica cele mai intime sentimente(…) Mă asculta şi mă socotea un fel de protector al său”.

Iată de ce nu este nicio exagerare dacă afirm că triumful artistic al lui Octavian Goaga se datorează şi prieteniei sale cu Octavian C. Tăslăuanu, care i-a fost mereu alături şi l-a încurajat în cultivarea unei poezii programatice. ,,Îndrăznesc să afirm că Goga n-ar fi scris frumoasele lui poezii dacă nu exista ,,Luceafărul”. Nu ar fi desfăşurat o activitate poetică progra-matică, fără să aibă la îndemână o revistă, în care publica ce voia. În epoca aceea Goga era un om nehotărât şi neîncrezător în talentul său. Avea nevoie de stăruitoare încurajări şi de neîntrerupte îndemnuri”. Ca urmare a acestor ,,stăruitoare încurajări şi neîntrerupte îndemnuri” s-au născut poezii precum: Rugăciune, Noi, Oltul, Plugarii, Apostolul, Clăcaşii etc. În acestea, poetul aducea ,,o notă originală, personală, de o vigoare telurică în literatură. Striga durerea milenară a unui neam obidit, versurile sale, împletite din fulgere şi din tunete, prevesteau furtuna răzbunării înfricoşătoare”.

În 1906, Octavian C. Tăslăuanu a fost ales secretar administrativ al Astrei din Sibiu(Octavian Goga era ales deja secretar literar), unde, începând din octombrie, a mutat şi redacţia revistei ,,Luceafărul”. Prin spiritul său organizatoric, mereu activ, Tăslăuanu va da, în scurtă vreme, un nou imbold întregii activităţi a Astrei, prin creşterea rapidă a numărului despărţămintelor, a numărului instituţiilor culturale ale Asociaţiunii (Muzeul şi Biblioteca Astrei), a activităţii editoriale de tipărire a publicaţiilor de popularizare a ştiinţei şi culturii, revigorarea vechii reviste a Astrei, ,,Transilvania”. Datorită prestigiului câştigat, i-a fost acordată ,,deplina libertate a lua pentru viitor dispoziţiile ce le va crede de cuviinţă în toate chestiunile privitoare la Biblioteca poporală”. Aceeaşi libertate de acţiune a avut-o şi în privinţa Muzeului, a cărei colecţie muzeistică s-a îmbogăţit cu peste 4000 de exponate.

Toate acestea s-au datorat idealului în numele căruia a acţionat Tăslăuanu: trezirea conştiinţei naţionale româneşti în masele largi populare, pentru a se realiza acel vis ,,al învierii naţionale, când toată obştea neamului nostru va serba izbânda unui gând pribeag încă”,cum scria el, în 1906, în ,,Luceafărul”din Budapesta, cu ocazia aniversării a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Octavian C.Tăslăuanu, în calitate de ofiţer de rezervă a armatei austro-ungare, a fost încorporat şi trimis pe frontul din Galiţia, cu batalionul 3 din Regimentul 23 de glotaşi(infanterie) din Sibiu. ,,Ne-am cernit săbiile şi baionetele, ne-am scris testamentele şi ne-am spovedit, cum se cuvine, înainte de a pleca la hora morţii”. Experienţa dureroasă a frontului, în linia I, înfruntând moartea la tot pasul, dar şi holera, ce-a care s-a dovedit a fi mai tare decât ruşii, umplând câmpiile Galiţiei cu zeci de cadavre, i-a schimbat concepţiile de viaţă, ,,a făcut alt om din mine”. Aplecat de pe front în luna noiembrie, după trei luni, bolnav . După un popas de câteva săptămâni la sanatoriul din Mehadia, spre a-şi reface sănătatea, la începutul lunii mai, s-a hotărât să treacă munţii, în România. Ajuns la pichetul de grăniceri români din satul Podeni, a notat în carnetul de însemnări: ,,Sunt în Ţara Românească, dar trăiesc cu sufletul tot în Ardeal şi aştept…,aştept mereu să aud goarnele sunând şi să mă întorc, viu sau mort, acasă în România Mare”!

Până a-i fi dat să trăiască această bucurie. Oct. C. Tăslăuanu a mai avut multe de tras. Ajuns la Bucureşti a trebuit să îndure calvarul neutralităţii, cu imense deziluzii, fiind etichetat, într-unul din ziarele pacifiste ale vremii ,,fugar ardelean, care a dezertat de la postul său, făcându-şi un titlu de glorie din trecerea frauduloasă a graniţei, pentru a brava pe străzile Bucureştiului”. Tot în această perioadă a trăit şi bucuria tipăririi jurnalului său de front ,,Trei luni pe câmpul de război – ziarul unui român ofiţer în armata austro-ungară ce a luat parte cu glotaşii români din Ardeal la luptele din Galiţia”. Cartea s-a bucurat de un uriaş succes, tipărindu-se în trei ediţii consecutive, în limbile engleză şi franceză. Din acest jurnal s-a născut apoi volumul de povestiri ,,Hora obuzelor”, apărut în iunie 1916, la Bucureşti. Fără a se ridica la valoarea artistică a unora dintre marile opere literare, inspirate din Primul Război Mondial (L. Rebreanu – Pădurea spânzuraţilor, M.Sadoveanu – Strada Lăpuşneanu, Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Cezar Petrescu – Întunecare etc.), cartea lui Tăslăuanu are meritul de a fi cea dintâi proză artistică a unui scriitor român (O.C.Tăslăuanu a deţinut chiar funcţia de vicepreşedinte a Societăţii Scriitorilor), inspirată din realităţile crude ale războiului. Aceasta pentru că, la data apariţiei cărţii, România mai era încă în stare de neutralitate.

Vestea ruperii neutralităţii şi intrării României în război, alături de Puterile Antantei, pentru eliberarea Ardealului, i-a umplut sufletul de o imensă bucurie: ,,În odăiţa mea am îngenuncheat, cu faţa spre răsărit, şi m-am închinat. Toţi strămoşii mei cu bărbi de patriarhi, stăteau lângă mine şi slujeau. Auzeam glasul fiecăruia, de la popa Toma, din veacul al XVII-lea până la tata. Ne rugam împreună pentru biruinţa neamului”.

După multe peripeţii, după drumuri şi intervenţii nenumărate la Ministerul de Război, Octavian C. Tăslăuanu a reuşit, în cele din urmă, să fie primit voluntar în Armata română, repartizat la serviciul de informaţii al Diviziei a VII-a, aflată pe Valea Trotuşului. Primit destul de rece de comandantul diviziei, generalul Istrate, Tăslăuanu a ripostat: ,,Dincolo nu aveau încredere în noi fiindcă eram români, iar cei de aici nu au încredere fiindcă suntem ardeleni”!

În luna februarie 1917 a fost transferat la serviciul de informaţii al Corpului IV Armată-Oneşti, nou creat, la comanda căruia era generalul-erou Eremia Grigorescu. Timp de câteva luni, Tăslăuanu s-a aflat sub comanda directă a acestuia. Admiraţia sa pentru general reiese din cele câteva rânduri, ce alcătuiesc un portret semnificativ: ,,Îndrăzneala lui este proverbială. Nu cunoaşte frica. Sfidează moartea. Soldaţii ştiu că unde e primejdia mai mare, acolo-i şi generalul Grigorescu. Aveau o încredere oarbă în el. O încredere dusă până la superstiţie: unde-i generalul, nu poate birui nimeni”!

În ce-l priveşte, Tăslăuanu a avut parte şi de câteva satsfacţii personale: prin înalt decret regal este recuoscut ca cetăţean al României. ,,De acum pot să mor liniştit. Nu mai sunt fără patrie”, notează el cu o undă de amărăciune în suflet. De asemenea, i s-a recunoscut şi calitatea de ofiţer de rezervă a Armatei române, cu vechimea din 20 noiembrie 1914.

În calitatea sa de şef al serviciului de informaţii al unui corp de armată a fost mereu aproape de toate marile şi importantele evenimente petrecute pe front în vara anului 1917, de pe Valea Oituzului, Valea Trotuşului, Târgu-Ocna, Mărăşti şi Mărăşeşti. ,,Sunt cele mai cumplite zile din istoria modernă a neamului nostru. Trebuie să murim sau să învingem”! notează el, cu mâna temurândă de emoţie.  Ostaşii români dau dovadă de un eroism fără seamăn, apărând cu îndârjire fiecare palmă de pământ, ce a  mai rămas din ţara liberă. Uluit de spiritul lor de sacrificiu, pentru apărarea pământului străbun, unul dintre voluntarii francezi, exclamă: ,,E o nebunie românească”! Această ,,nebunie românească” avea să decidă în cele din urmă soarta războiului, dovedind inamicului că ,,pe aici, nu se trece”! Ea a alungat inamicul din ţară şi a făcut să triumfe idealul unităţii naţionale, prin făurirea  României Mari.

Acesta a fost şi idealul pentru care a luptat şi Octavian C.Tăslăuanu, triumful acelui ,,vis al învierii naţionale, când toată obştea neamului nostru va serba izbânda unui gând…”. Ajuns să trăiască acest moment istoric, îi comunică marea bucurie prietenului său de o viaţă, Sextil Puşcariu: ,,Am ajuns, Sextile, şi vremurile acestea. Am satisfacţia sfântă de a ne vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat şi noi cât ne-au ajuns puterile”.

Ca o recunoaştere a contribuţiei sale la ,,întruparea acelui vis”: realizarea unităţii neamului românesc, Oct. C. Tăslăuanu a fost ales membru în Marele Sfat Naţional al Ardealului, iar în cele dintâi alegeri parlamentare, din 1919, a fost ales deputat de Tulgheş, circumscripţie electorală din care făcea parte şi Bilborul său natal. Apoi, în 1926, a devenit senator de Mureş. A îndeplinit şi funcţiile de ministru al comerţului şi apoi al lucrărilor publice, în două guverne conduse de generalul Alexandru Averescu. În cele din urmă, scârbit şi dezamăgit de mascarada politică regizată de Carol al II-lea, a părăsit viaţa politică şi s-a retras la masa de scris, dedicându-se încheierii ciclului memorialistic ,,Din vârtejul războiului”.

Concluzia la care ajunge este una dureroasă şi, din păcate, îşi păstrează actualitatea: ,,Ţara întreagă e învrăjbită, răscolită de patimi urâte şi ruşinoase. Străinii ni s-au urcat în cap şi ne râd în nas(…) Oamenii de caracter şi de talent sunt înlăturaţi şi înlocuiţi la conducerea statului cu lichele şi slugi plecate, lipsite de pregătire şi conştiinţă. E un adevărat haos apocaliptic. Duhul răului tronează sadic şi râde de destinele ţării noastre mărită cu atâtea suferinţe şi cu atâtea jertfe”!

Din păcate, o boală nemiloasă i-a retezat firul vieţii la 22 octombrie 1942, înainte de a-şi vedea încheiat şi tipărit ciclul ,,Spovedaniilor”, conceput în 15 volume, din care au fost publicate doar şase, celelalte rămânând în manuscris. Acestora li se mai adaugă alte vreo 20 de volume, unele rămase neterminate, altele doar în fază de proiect. Au rămas neadunate şi sutele de articole publicate în ,,Luceafărul”, ,,Transilvania” şi alte publicaţii periodice.

Ce şi cât a făcut Octavian C. Tăslăuanu pentru cultura română şi pentru România, în general, cred că cele câteva rânduri, cuprinse într-o scrisoare adresată lui Octavian Goga, sunt cât se poate de edificatoare: ,,Cu fruntea ridicată spre scânteierile dumnezeieşti voi purta cinstit şi cu credinţă, sacrificând titluri, viitor, tot ce am, acel steag sub umbra căruia astăzi mă mândresc…Voi cădea, se va frânge stindardul, dar voi cădea ca un erou care şi-a făcut datoria”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*