Prostia servilă

Mai lașă decât lașitatea este prostia servilă, umilința acceptată și moda analfabetă a denigrării propriei istorii de parcă n-ar fi suficienți telelei care lovesc ființa națiunii din orgolii împărătești revolute sau mitologii calp construite ca pâlnii de scurgere a unor necuvenite datorii. Un popor martirizat în fel de chip, cel al României, mereu în plată forțată spre torționarii travestiți în drepți ai lumii.

Cu puține zile în urmă, din schivnicia sa cărturărească,  un prieten – nume cu greutate și operă între istorici –  îmi răstoarnă în telefon scârba și neputința, exasperat de gângava prestație a unor corijente cronice ale adevărului, din nefericire răsărite cu tupeu sub rotonda de credibilitate încă ridicată a Instituției Cuvântului, Societatea Română de Radiodifuziune. Sigur, verba volant, dar falsul, calpul, informația trucată sau greșită, mai ales când este primită de la această instituție publică, îmi explica îndurerat cărturarul, este mai otrăvitoare și cu efect devastator înmiit pentru cei care, încrezători, o așează între adevărurile de necontestat. Și uite-așa, oftează istoricul, aud din gurița rotunjită a corespondentei din Botoșani băsmuirea zurlie că în iulie 1940 s-a produs un val uriaș al emigrării evreilor (total neadevărat), respectivei părându-i-se că gogorița ”dă bine” pe subiectul holocaustului, mai ales pentru generațiile care, de la 70 de ani în jos,  sunt supuse unui neargumentat dar puternic atac psihologic în asumarea unei vinovății, a unei criminalități genetice nemeritate.

Or, dacă ar fi avut bunul simț profesional de a se documenta (pe acest subiect existând date mult mai multe și mai precise decât în dosarele holocaustului) ar fi aflat că migrația cetățenilor evrei din Dorohoi a început imediat după căderea în dizgrație a Anei Pauker, că s-a produs pașnic și la cerere până în 1962-1963 și că cel mai mult de suferit din această migrație au avut structurile celulelor și organizațiilor de partid cât și lista specială a ilegaliștilor.   Bine, continuă istoricul, pe corespondenta respectivă aș putea s-o absolv dacă a făcut studiile la distanță cum la distanță a rămas de litera cărții.

În plus i se poate acorda prezumția de prostie, dar la fel de gravă, deci mult mai gravă este prestația unei doamne redactor de la România Actualități care, ”Dimineața devreme”, în 10 ianuarie, comunica lumii  de la tribuna acestei instituții publice cum că Victoria lui Ștefan cel Mare de la Vaslui (Podul Inalt) a fost datorată ”alianței moldo-polono-ungare”! Și asta în condițiile în care orice individ cu minimă cultură generală știe că Atletul lui Cristos nu a avut între cei 40.000 -50.000 de luptători nici un polonez ( Cazimir al IV-lea, care se voia suzeran față de Ștefan, era supărat că fusese ciufulit la propriu), că cei 300 de ostași unguri promiși de Matei Corvin au întârziat, se pare, total la această luptă și că singurii luptători din afara Moldovei au fost cei 5000 de secui ca reprezentanți ai unei populații scoase de Ștefan cel Mare de sub tutela și împilarea regelui ungur. Dar în mentalul viorelei radiofonice de capitală s-au amestecat lucrurile și o fi decis, chiar vorbind de-a lelea, să pună o cărămidă la vocația europenistă a românilor (moldovenii) încă de pe la 1475. În plus, de ce nu, dacă o fi și în pericol de ceva masterat, reluând aberația proprie ca informație oficializată prin Radiodifuziunea Română, o va depune în subsolul critic al unei lucrări privind începuturile comunității europene, șalala.  Se alătură, în orgoliul ei păgubos de un alt personaj  cu nume predestinat, Cureus Ioachim, care, pe aceeași zonă a diversiunii grosolane scria că ”se știe că din oastea românească partea cea mai numeroasă a fost din unguri”. Care unguri? Cei 300? Cei care or fi fost?

Dincolo de aceste nefericite termite ale hrisoavelor reale, cărturarul propune și câteva considerații de actualitate reală:

  1. Documentele timpului fac o distincție clară între ”unguri” și ”secui”, ba, mai mult, nici cei 300 de unguri (ajutorul trimis de Matei Corvin) nu erau unguri ci secui aflați sub comanda lui Mihai Francsy! În clar secuii erau percepuți de unguri atunci, in secolul al XV-lea, ca o populație neapartenentă ungurimii.
  2. Continuând acordurile stabilite de Vlad Țepeș cu secuii, (luptători de prim front, mereu expuși sacrificiului), Stefan cel Mare, având acordul unui sprijin reciproc (apărarea secuilor față de imixtiunile ungare) convine garanția participării ostașilor secui în proporția de 1 la 10 bărbați. Raportat la cei 5000 de secui de pe teatrul de răboi vasluian se poate estima că populația secuie din acel timp, amplasată în teritoriul tradițional, nu depășea 200.000 de persoane. Și, în pofida absorbției secuilor de către unguri, culmea, contemporanii udemeriști vorbesc despre 1,5 miloane de…secui conform imposibilei formule: ”Peștele mare înghite pe cel mic!”

Și închei: Mai lașă decât lașitatea este prostia servilă, umilința acceptată și moda analfabetă a denigrării propriei istorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*