Să pleci spicele lanului de grâu…

– dialog de suflet în biblioteca unei Alexandrii Imaginative cu Sterian Vicol –

De la o simplă aprindere de băț de chibrit iată că mă bântuie de un timp imaginea Bibliotecii din Alexandria, arzând. Foarte mulți au suferit fiindcă, vezi, Doamne, câtă inteligență, câtă informație, câte gânduri, idei, s-au topit în carnea fumegândă de papirus. Iar acum ne uităm în stânga și-n dreapta și iată, oameni ai cuvântului, ziditori, sculptori în cuvânt pentru a vă nemuri pe voi, viețuitorii din preajmă, acești oameni ard cu viața lor, ei înșiși fiind manuscrisele vii ale unei alte, ciudate Biblioteci dintr-o virtuală Alexandrie risipătă pe geografia de creație a României. Și un astfel de împătimit al viului din învecinați, din biografiile de intersecție temporală este prietenul Sterian Vicol. Doar ochii și respirația ne separă, doar privirea din adânc și cuvintele rosatite-nerostite ne adună din deriva trecerii anilor. Și-l așez între noi, descânt de frică de singurătate, pe un alt creator, aflat pe mâneca stângă a Tuțcanilor genitori lui Sterian și îl probozesc din nebunia lui cu importante ctitoriri de bine comunitar. Și zic, dragă prietene Sterian ori Terian, că dacă am restaura lumea în care trăim prin poeți, adevărurile binelui ar fi mai în lumină, nemaculate de veneticii care stau sub coaja vechililor de țară. Poetul, scriitorul depășește, cred eu, supra-măsura arhitecților, constructorilor. Rostul poetului nu a fost suficient de bine pipăit de cei din jur.

– Poetul, poezia… Ce este poetul?… Cred că însuși ținutul unde a văzut lumina zilei își pune amprenta pe cel care va fi poet, scriitor. Cel care va interpreta fenomenele lumii,  viața celor care vor fi cititorii unor pagini semnate de un fiu al acelui loc. Și spun asta fiindcă eu, dacă nu mă nășteam în ținutul Țuțcanilor, dacă nu copilăream pe Râpa Zbancului cu ceilalți de-o seamă și cu vitele, oițele, nu aș fi putut să scriu ce scriu. E un miracol pentru mine când mă întorc în satul meu și văd, fără să pipăi, și văd chiar dacă nu văd rădăcinile acelea misterioase. La urma urmei acolo am învățat primele cuvinte despletite prin lanurile de grâu, pentru că, pentru mine, lanurile de grâu erau ca și o mare. Satul meu nu avea ape dar avea marea de grâu în care ne scăldam, ne rostogoleam ca să creștem, să sărim în apa adolescenței.

– Și de ce să sapi 16, 18, 30 de metri în adânc, către o biată pânză freatică bolborosită, mâlită, dacă aici, sus, valurile se spărgeau în verde și-n galben. Și de ce să nu pui urechea la pământ de dor de un râu, de un fluviu al tău și numai al tău, odorul ascuns în adâncul lăzii de răzeșie chinuită sub vremuri? Că trenul, înțeleg, nu avea roți ca să fie acolo.

– Ce tren? Că satul era așa, într-un fel de covată enormă, un aluat de vieți cu istorie de pe la o mie patru sute și ceva iar unul dintre maluri, când ploua, era un altfel de mare, valuri de nisip lichid care acopereau casele și ogrăzile și orătăniile mai leneșe. Și malul ăla tot curgea, când avea de curs, în ciuda orășenilor veniți să măsoare straturile din ceapa pământului, secretele de ruptură, de viitură, de mare a deșertului de acolo. Iar pământul, cu ei fără de ei, continua să curgă de-și mutau sătenii casele către nordul cu pădure de salcâm și stejar, ei – creștinii și valurile – nohai necredincioși și neîndurători. Și, ghicesc întrebarea, nimeni, dar absolut nimeni nu a plecat din spațiu, din comunitate. Se învățaseră parcă să trăiască în stare de necesitate, de urgie. Mai mutau câte un chiler, un grajd, un saivan, le depărtau, reconstruindu-le, apărându-le de gura nehămesită a mării de nisip. Dar nimeni nu și-a părăsit, din acestă cauză, satul strămoșesc.

– Poate din această încrâncenată, disperată forță de a supraviețui acolo, poate de aici și energiile absorbite de Sterian Vicol, cel care, între multe ctitoriri este și membru fondator apoi conducător de revistă.

– Da. Porto Franco. Un generic care, în timp, a răzbunat lipsa unui fluviu acasă. Revista, acest Porto Franco, este ciudat ancorată la malul Dunării unde, din când în când, mutăm redacția pe un vapor și între Galați – Tulcea – Sulina și iarăși Galați ne întoarcem cu un nou număr al revistei. Și să știi că nu mă mai satur să privesc, să revin,  să revăd Dunărea în locul unde nu mai are nume, unde se varsă în Mare generând un spectacol extraordinar. Să vezi cum Dunărea intră, ca o imensă sabie, în trupul Mării care, pacificând-o, o îmbrățișează. Un miracol!

Mă întorc la Biblioteca din Alexandria. Trecem tot mai străini, tot mai celularizați – o încercare de supraviețuire, un sindrom al acestei, spun unii – uitând de prietenie, de vecinătate, de întrajutorare. Mai grav acceptăm oxidarea memoriei imediate, prezente. Uităm că alături de noi este un mare profesor de matematică, un recunoscut mare constructor de case sau de nave. Iar Sterian Vicol, cărturarul și scriitorul care este, se împotrivește, sturion în mers împotriva curentului, și spune clar nu, nu avem voie să uităm să-i așezăm în această imensă Bibliotecă a Memoriei Colective pe cei care înnobilează duhul, identitatea românească: Grigore Hagiu, Hortensia Papadat Bengescu…

 – Ștefan Petică. Vorbim de o galerie de mari spirite. Dar, la intrarea în des amintita de tine Bibliotecă din Alexandria trebuie să-ți spun că al doilea reper pentru mine, pentru copilăria și adolescența mea, după Râpa Zbancului, mama Râpelor dar și mama care m-a legănat în leagăn din grâu…

– din colind…

– Aud pe mama din Colind/ Nu știu dacă-o fi fiind/ Icoana lacrimii s-aprind… Da. O baladă cuvenită altei așezări. Acum spuneam de al doilea reper. Acesta este biblioteca din sat. Acolo am fost cu sfiiciune prin clasa a doua sau a treia cu un coleg, Viorel Ghinea se numea, prietenul meu cel mai bun, (s-a dus la facultate, că-i plăcea fizica nucleară), a murit, (și uite că parcă am aprins o lumânare), și atunci am citit, între altele, Gaidar și băieții lui, Mesteacănul Alb dar și cărți ale autorilor ruși, scriitori de-a-tregul, iar diferențierea față de ceilalți este obligatorie. Atunci am descoperit marii noștri clasici: Sadoveanu, Eminescu și alții, și alții, până la tânărul care și plecase la ceruri, Nicolae Labiș. Fac o mărturisire: când am luat Primele iubiri, când am citit-o și am plâns, și iar am citit și am plâns și…nu am mai dus-o la bibliotecă. Am mințit și am spus că am pierdut-o dar o am și astăzi acasă, în biblioteca personală. Cartea care a fost ținută sub ochii cu mânuțele alea care le aveam. Un copil. Nu pot să nu mi-aduc aminte.

– Cum nici eu nu pot să uit vizita noastră de acum sumedenie de ani acasă, la poetul Simon Ajarescu. La Hală. Pe Traiană. 

– Strada Morilor…

– Da. Și s-a dus după oarece iar pe masă, întoarsă, Frații Karamazov. Și am răsucit-o din scoarțe. Și am rămas într-o uimirea năucă: tot spațiul de margine, din afara textului tipografic, era înnegrit de adnotări din creion, litere mici, cuvinte înghesuite, fără respirație de alb. Era acolo, nebănuit, dialogul în timp cu Dostoievski.

– Da. Spunea cineva că scriitorul adevărat este citit iar cititorul adevărat devine scriitor uneori. Iar întâlnirea cu Dostoievski, cu alți mari ruși: Tolstoi, Gogol, Turgheniev, așa ceva nu poate să nu însemne ceva. Iar la fiecare început de nou an, în ianuarie, trebuie să recunosc, da, recitesc pagini ale marilor scriitori din literatura universală, cei pe care nu i-am trădat în respectul binemeritat din adolescență și până când va fi.

– Statistică neroadă: 16 cărți semnate Sterian Vicol…

– 17. 16 de poezie și aceasta, a șaptesprezecea, de proză!

– Și care a primit un binemeritat premiu al Uniunii Scriitorilor în încheiatul 2012. Dar mă întorc spre Strada Morilor și deschid cărțile tale. În aparentul alb marginal desecretizez oameni, locuri, fractalice tempeste ale autorului, liniști de colind, pomelnic de neamuri dar mai ales, filigranate profiluri feminine.

– Prima carte, apărută în 1976, prin concurs, la Editura Eminescu, se numea Harfele grâului. Și bineînțeles că este dedicată părinților mei, Dumitru și Ilinca. Iar a doua carte, Corabia seminței, arată că încă nu m-am desprins de tărâmul genitor,  de aur al copilăriei. Îar Memoria lui Femios, cartea aceasta ultimă, de proză, un roman autobiografic este dedicat bunicilor și părinților mei.

– Lutului luturilor lor.

– Da. Era de datoria mea să descriu prin ce au trecut aceștia în perioada tăvălugului roșu.

– Mă-ntorc într-un lan de grâu. Una e să treci, să apleci spicele, alta e să fii călare și alta e să fii în tren. Și cum să rupă ăla din tren un mac, să-l admire în frumusețea morții sale timpurii, cum să apuce ăla un spic, să-l frământe până își leapădă în palma ta semințele, speranța de regenerare sau gustul de pâine, pur și simplu. Aceste pagini de existență sunt mirosite, citite, predate tot mai puțin.

– Deformație profesională – la mine. Am încredere în copiii care vin de la țară, învață carte așa cum, cu aceeași bucurie, urcă într-un cireș sau un nuc, au cruciade prin viile străine, își asumă vânătăi, căzături. Copiilor de la oraș, din nefericire, li se refuză, într-un fel, dreptul de a se simți parte a întregului prin natură, prin cunoașterea ei.

– Li se atenuează șansa metaforei. Sunt liberi în nelibertate.

– Repet. Dacă nu mă nășteam acolo unde m-am născut cred că nu aș fi ajuns să scriu. De școlit, ca și ceilalți. Dar satul, lumea aceea, experiențele, așa ceva te atinge, îți schimbă viața. Da. Toate cărțile mele de poezie au rădăcinile acolo, se adapă de la izvoarele acelea din adâncul râpei, din vârf de plop și, de ce nu, din acel deal plin de nisip, de mister. Un deal care tot curge și nu se mai termină.

– Poate e un alt deal.

– Un altul în același. Dar nisipul nu e doar semnul de teroare. La noi vinurile din nisip sunt formidabile. În 1905, la o expoziție de vinuri din Paris, a fost premiat un vin din nisip de la Țuțcani.Vin aspru. Sec. Dumnezeiesc.

– Mi-aduc aminte de un medic de la Vaslui. Se ocupa de acupuncură. Fusese chiar în Kitai, să adâncească cunoștințele. Iar acela, că nu mai este, l-a secerat șoseaua, îmi povestea de o plantă, pare-mi-se obligeană, iar planta aceea creștea doar în loc de curat și numai între rândurile de vie. Un fel de gin-seng de-al nostru, că rădăcina semăna, era ca trupul de om. Și din uncropul cu obligeană se vindecau boli de spaimă. Și tot căutând, fără să știi, obligeana, te-ai apropiat de bucuria podgoriei și de adâncul de odihnă al licorilor. E parte a trupului poetic numit Sterian Vicol.

– Tatăl meu era un viticultor înrăit în sensul cel bun al cuvântului.Nu știu dacă a băut mai mult vin decât apă în viața lui de 82 de anișori, că era apă puțină acolo. Cu mânuța lui a pus via de-i spuneam ”americană”. Și apropos de americani, când a murit, săracul, că intrase în letargia aceea ultimă, a deschis ochii și cum deasupra grădinii se bușiseră doi nori, fulger, tunet, a deschis ochii și a șoptit: Au venit americanii. Și-ți spun asta fiindcă așteptarea venirii atlantice, și asta făcea parte din mitologia la zi, ca o ființă plutind în mentalul colectiv. Un duh. De altfel, în romanul meu, există un personaj care nu se vede, Glasul, Glasul Satului care e căzut cu fața în sus, ca o broască țestoasă, și care, încetul cu încetul putrezește. Și-ți mai spun că e jelanie când mă duc în satul meu unde toate casele sunt într-o rână, porțile sunt putrezite, cu lacăte inutile atârnând în rugină și sunt înghițite de Râpa Mare, aia cosmică. Dâră cosmică. Un enorm sex cosmic care înghite fără să elibereze. Intră vite, cai, că s-au înnecat acolo, e drama unui sat și a unui deal care intră unul în altul, se îngroapă unul pe altul.

– Suprapusă ca imagine, ca parabolă, este drama atâtor și atâtor sate moldovene și nu numai, care dispar, se scufundă, devin case-morminte, cimitire. Dealul de nisip al unui timp hulpav, absorbind nemeritat biografiile.

– Cred că asta a impresionat juriul în Memoria lui Femios. Sunt capitole de un dramatism fantastic dar real.  Abia îl înmormântasem pe tata și-n ziua aceea, după-amiaza, la câteva ore, biserica a fost fulgerată, trăsnită. Și pentru că tatăl meu era frate de preot și protopop, era îngropat mai lângă biserică. Mai ”în față”, ca să zic așa. Iar lumea a venit cu lopeți, cu hârlețe, și au aruncat pământul reavăn de pe mormântul tatălui, dar și de la alte morminte, pe flăcările bisericii care ardea și a ars până-n temelie cu odăjdii, icoane, cu totul. Apoi, în a treia zi de Paști, când lumea venea cu ouă roșii și ce se cuvine morților, după datină, cimitirul fiind într-o vale, s-au despărțit niște valuri de pământ și au fost scoase deasupra sicriile. Îți dai seama ce era acolo: lume înnebunită, clopotele, teroarea neștiutului, a neîntâmplatului. Preotul a spus că și el a păcătuit și că din suma păcatelor se întâmplă ce se întâmplă. Iar deasupra tuturor Glasul: Pregătiți-vă, oameni, pregătiți-vă! Nu, nu atingeam imaginea Apocalipsei, nu. Dar fiecare dintre noi are în sine fragmente de Apocalipsă.

– Și poate că este un parcurs, o poruncă a Glasului. După 16 cărți de poezie, a șaptesprezecea este un alt fel de poem sau, altfel spus, doar Poetul putea să atingă starea din cartea de proză, s-o săvârșească.

– Am avut cronici bune și la cărțile de poezie. Dar aici, abia apărută, am avut 16-17 cronici în reviste importante: Luceafărul, România literară, Convorbiri literare și altele, și altele. Chiar m-am neliniștit prin această experiență în proză, să nu-mi pierd amicițiile printre prozatori. Și sunt alții mai prozatori și mai talentați. Dar cred că eu am căzut pe un spațiu narativ mai altfel.  Trăirile le-am spus cu glas potolit dar ferm, cum cerea viața și trecerea aceea obligatorie, în cascade, de la un personaj la altul.

– Mulțumesc prietene pentru re-lecturarea rezumativă a unei cărți care, sunt convins, va fi căutată, cerută, așa cum ai nevoie de o oglindă în care să te privești. Și rețin, ca într-un tablou zguduitor, biserica arzând și satul urcând în cer. Revin, că așa se cade, la Biblioteca din Alexandria. La Galați au apărut patru-cinci volume dedicate literaturii create în acest Sud. Zeci de poeți, prozatori. Repetabilă numeric aceeași imagine pentru spațiul vasluian, ieșean, băcăuan și nu numai. Un maraton, o alergare imensă. Dar nu cumva este acesta un protest asupra impietăților care se produc asupra curățeniei limbii, asupra recompunerii gestualității de ardere a Bibliotecii?! Și nu ne mai raportăm la Alexandria ci la cei care, așa ziși lideri de opinie, mototolesc gângăvit suma a treizeci de cuvinte, arginții inculturii, a orgoliilor analfabete. Domnilor, arde biblioteca. O ardeți!

– Nu îmi propun, nu ne propunem să contabilizăm propriile cuvinte. Vreau să-ți amintesc că noi am debutat în celebra Pagini Dunărene care apărea la Galați, unde ne atingeam de scriitori ca Nelu Oancea, Grișa Gherghei, Costin, Apostol Gurău, Gheorghe Lupașcu, Aurel Brumă, Sterian Vicol… Ion Trandafir, Ion Chiric. O pleiadă de scriitori mărturisitori. Mai venea la cenaclurile noastre și Fănuș Neagu, neiertător la lectură, neiertător în a cere, a impune obligația lecturilor ne-intermitente. Și fac o paranteză. Unii dintre cei care vin, iarăși dealul acela de nisip, habar nu au cine este Esenin, Petică, Voiculescu. Ei cred că darul scrisului este sacrosant, nemediat de lecturi, de ucenicie, de nevoia de dascăli, modele și este exact ca un trup fără aripi sau ca niște aripi fără trup. Nu știu cum poate fi definit mai bine ”darul” care se crede a fi al scrisului acesta impermiabil lecturii, culturii, nutririi la marile izvoare. Flacăra aceea care duce biserica în cer trebuie cultivată, întreținută, hăruită.

– Scriitorul, chiar dacă acumulează propriile trăiri, nu este un memorialist ci un pictor de subțire al cuvântului, un iconar al existențelor, al propriei sale existențe. Are o responsabilitate periculoasă, aproape tragică.

– Poezia, dincolo de inefabil, de arderi, trebuie să se facă văzută, auzită, necesară ca dorință împărtășită. Eram elev când, la Galați, a venit o trupă de scriitori în frunte, pe atunci, cu Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, cu Fănuș Neagu. Atunci m-a dus diriginta mea de mânuță la Sala  Vlahuță, acolo unde avea loc această întâlnire cu scriitorii. Acum nu se mai ”poartă” asemenea întâlniri de impact în memoria unui copil, a unui tânăr. Iar doamna mea, Niculina Mereuță se numea, care știa de primele mele bâzdăgănii literare și care, specialistă în psihologie-pedagogie, pipăind cutele de care nu știam, m-a dus acolo, lângă Dealul Scriitoricesc. Așa l-am cunoscut, prima oară, pe frumosul, bucălatul și aureolatul, blondul  Fănuș Neagu. Impulsul, atingerea.

– Într-o mișcare spațială aparent dezordonată, facultatea la București, voievodat literar la Galați și iubirea de Iași. De unde să te iau? Unde să te așez?

– Da, eu când vorbesc cu cineva, recunosc, sigur, am fost la București că așa se purta pe distanță atunci, mai în scurt, Bucureștiul. Dar ”mon amour” este Iașul, să fie clar. Măcar odată dacă nu chiar de două ori pe lună eu mă urc în tren și vin la Iași să  inventariez și să mă reinventariez în surplusul de duh, de prieteni și prietenii. La București mă duc de trebuință dar la Iași nu. Nicicum altfel decât din plăcere, din plăcerea iubirii. Cred că mă mulez pe pasul blând, pe vocea molcomă. Eu sunt al Moldovei de Jos silabisită mirific cel puțin prin copilărie.

– Clopotul nescufundat.

– Cu semne de Prut.  Că tata nu s-a trecut las colectivă și, ca să-l pedepsească, să se lase păgubaș, i-au dat pământ tocmai departe, pe Prut, la Cârja, Rânjești, Fălciu. Și la patru dimineață, mutat cu somn cu tot în carul tras de boi, răsăream în răsăritul din undele Prutului! Miraj. Tata, alături, trăgea la coasă, eu atingeam sufletul apei iar toate astea rămâneau, se adăugau în fibra existenței mele. Așa ceva poate atinge pe mulți dar puțini sunt cei care cultivă acest dar cu credință, cu bunătate. Spunea cineva, apropo de bunătate, că nu cunoaște un alt semn al superiorității unui om mai clar decât bunătatea. Iar scriitorii adevărați au și multă bunătate.

– Uite, mișcarea ta, translările printre oameni mă obligă, imaginativ, să mă adaug unui grup de pelerini. Iar pe tine te văd, după toate cele cernute între noi, printre pelerini vii și nevii, alături de Nichita, de Ioanid Romanescu… Rețeaua de energii  în nemoartea limbii române.

– Și fiindcă vorbeai de pelerini, de abia trecutul nou pelerinaj la Cuvioasa Parascheva, anul acesta, nevrând să renunț dar în criză de Iași, am mers la Sfânta Parascheva, la Liești. Acolo, la biserica de hram, am participat la slujba ținută de preotul Ion Croitoru care nu doar că e scriitor dar  îmi este și prieten. Și tot despre pelerinaj și pelerini trec la Ivești, unde s-a născut în 1876 Hortensia Papadat Bengescu și unde, la  casa memorială lipită de drumul național, s-au adunat mulți oameni ai Cuvântului: academicianul Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, Casian Maria Spiridon, apoi  de la București și din alte părți. Mulți.

– Nu biserică ci lăcaș…

– Da. Lăcaș al Cuvântului prin această doamnă a scrisului admirată, recunoscută în valoare nu numai la noi ci, mai ales, în Franța, multe, foarte multe din cărțile ei fiind traduse. În 1930 această doamnă surâdea valoric între Liviu Rebreanu și Camil Petrescu. Iar de aici la invitația pe care v-o adresez în a fi pelerini în respect și iubire spre Ivești nu mai este nici un pas, odată ce am făcut invitația. Veți cunoaște un lăcaș bine pus la punct, cu o documentație densă și deasupra la toate  patronată de zâmbetul acestei scriitoare care a fost și o doamnă foarte frumoasă.

– Muzeele, casele memoriale – repere înstelate spre care, într-o altă magie, ar trebui să ne lăsăm purtați. Iar în pridvorul acestora, pentru a fi curați în trupul sufletului, să ne ștergem de praful vanităților diurne, al copleșitoarelor nimicuri pentru a ne retipări noi înșine în ceea ce ni se propune să fim: oameni buni cum scriitorii buni, cum pelerinii culturii reale.

– Da. Și mă bucur în neoboseala mea și în sănătatea care nu mă trădează încă să continui ce mi-am propus, ce mi-am asumat ca inițiator, organizator sau cum vrei să spui, a unor evenimente repetabile: Festivalul național de poezie ”Grigore Hagiu”, Festivalul de proză scurtă ”Hortensia Papadat Bengescu” și, colaborator cu vechime la Festivalul național de poezie ”Costache Conachi”. Iar la Galați, în relație directă cu un alt lăcaș, Casa memorială Cosatche Negri s-a născut Societatea Scriitorilor ”Costache Negri” la a cărei președenție am uitat să mai număr anii. Și știi ce mă supără? Că tot mai mulți refuză să mai facă și altceva decât ce au ai de făcut. Sunt redactor șef la revista Porto Franco pe care o scot aproape singur-singurel. Sunt acolo și femeie de serviciu, și secretară și poștaș. Cînd le-am spus celor de m-au întrebat că nu iau din asta nici un leu, că fac totul gratuit, din pasiune, nu le-a venit să creadă. Am căutat continuatori, tinerii. Nu. Erau prea ocupați cu ei înșiși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*