Un prieten mi-a recomandat „Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu, apărută la editura Humanitas în 2010. Nu puteam să-l refuz din doua motive: întâi, că îmi e prieten şi prietenul la nevoie se recunoaşte, al doilea, citeşte de zece ori mai mult ca mine fiind şi critic literar. Am citit, după care am înghiţit în sec, dar nu mi-a tăcut gura şi i-am spus unei Doamne ce am citit. Atât mi-a trebuit, că m-a şi rugat să-i scriu câteva pagini despre carte, în timp ce şi-a dus indexul perpendicular pe mijlocul buzelor, semn care în prietenia noastră înseamnă să tac şi sa-i îndeplinesc dorinţa. Execut.
Cititorule, vreau să te informez că, la ora actuală, în literatura română sunt câteva mii de scriitori în viaţă, dintre care câteva sute au scris peste zece volume până acum. În prima sută, se află şi Mircea Cărtărescu, fără să se deosebească cu nimic, absolut cu nimic din punct de vedere literar, faţă de ceilalţi nouăzeci şi nouă! Toata suta de scriitori are acelaşi nivel literar, dar numai Mircea Cărtărescu, dintre ei toţi, beneficiază de o reclamă ce i-a dus faima din Yukon până în Patagonia, să nu mai vorbim de faima lui în România şi Ţările Secuieşti, unde, deja, a ajuns în pragul Nobelului pentru literatură, totul e să-l treacă. Succes!! Pe vremea când Terentianus Maurus a scris maxima pusă drept motto, cândva de mult, soarta cărţilor era, într-adevăr, în mâna cititorilor. Timpurile acelea au apus de mult, de mult de tot, de când a apărut mass media ce trăieşte din reclame necinstite, de au ajuns să vândă frigidere la eschimoşi şi pantaloni de schi la boşimani. În România au apărut reclame mai mari, de fals cult, de exemplu Elena Ceausescu savanta de renume mondial, la fel renume mondial de cărturar are şi Roman Patapievici. Şi parcă nu ar fi fost destul, au apărut şi criticii lefegii şi pomanagii, ca Nicolae Manolescu şi Alex Ştefanescu ce pompează vorbe goale în câţiva scriitori de nu-i mai recunoşti de gonflaţi ce sunt, în Nobelaţi nu altceva. Soarta cărţilor nu mai este în mâna cititorilor, care de altfel s-au împuţinat la fel ca speciile pe cale de dispariţie, ci în mâna afaceriştilor, o specie ce se înmulţeşte prin sciziparitate odată la fiecare 24 de ore.
Am fost întrebat de ce volumul se intitulează „Frumoasele străine”şi nu am ştiut, dar nu mă puteam face de râs fiindcă spusesem că l-am citit, aşa că am zis: e un cârlig de prins cititori, carora auzind de frumoase şi străine, le vine în cap altă carte cu femei şi sex scrisă tot de Mircea Cărtarescu, care lor le-a plăcut. Eu, cititorul, am dat peste trei povestiri care iniţial au fost publicate în alte reviste. La început M.C. face o aluzie de bucureştean isteţ „interzis celor fără simţul umorului”, eu totuşi am citit-o pe ascuns, să nu mă prindă că îmi lipseşte acest simţ, pe care îl au numai cei cu high IQ. Încă nu-mi dau seama daca şi M.C. e printre ei.
Prima povestire: „Antrax” o ficţiune reuşită, plecata de la o manipulare din mass media americană. În urmă cu nişte ani, s-a făcut vâlvă şi zarvă că nişte ordinari de terorişti necunoscuţi trimeteau, prin poşta, bravilor politicieni americani, de pe malurile Potomac-ului, spori de antrax să-i extermine! Toată America a fost în alertă – panică-alertă-panică, ca până la urmă, să se dovedească că fost o altă falsă alarmă a bine plătitelor servicii de dezinformare publică tocmai de pe malurile Potomac-ului. Ce coincidenţă cu teroriştii ăştia, domnule! Toată „afacerea dălac” s-a stins în restul lumii, numai Mircea Cărtărescu, de pe malurile Dâmboviţei, rămânând singurul din lume ameninţat cu această armă bacteriologică ucigătoare de cabaline şi bovidee. Dar, probabil şi de pretendenţi la Premiul Nobel pentru literatură, pentru ca s-a trezit cu un plic suspect, care lui i-a mirosit a bubă neagra de cum l-a primit, precis trimis de la un confrate de condei invidios pe orbitor. Povestirea pleacă de la o idee fictivă şi ajunge în realitatea mediului bucureştean, în colimator fiind poliţia cu nepăsătorii ei poliţişti la solicitările urgente ale cetăţeanului M.C., care vrea să-i alerteze asupra bombei bacteriologice ce poate ucide instantaneu, şi dintr-odată, nu numai pe autorul orbitorului dar si pe cititorii lui. Povestitorul, MC, se pune în mijlocul acţiunii, a personajelor, în centrul centrului şi deasupra tuturor, nici nu se putea altfel, drept clarvăzătorul salvării, în timp ce restul lumii bucureştene doarme cum apucă, în cizme, sau pe unde apucă. Finalul povestirii ne ia o piatră de pe inimă, nu se găsesc spori de antrax în plicul suspect, doar un închipuit de artist din Copenhaga i-a trimis un C.V. lui M.C. încheiat cu „Fuck the rest, I’m the best” şi oferta să-i facă un portret pentru o sută de euro! Ce nu face MC pentru imaginea lui la Copenhaga, aşa că i-a trimis suta de euro. Sfârşit.
A doua poveste: „Frumoasele străine” cu un subtitlul‚ „Cum am fost un autor de duzină”. Orice cititor, cât de cât familiarizat cu personalitatea lui M.C., realizează ce vrea să spună acest subtitlu: el marele Cărtărescu amestecat într-o duzină, când, de fapt ar fi trebuit ambalat separat, în staniol imperial şi trimis cu special delivery în Franţa, că deh, acolo, este cartierul frumoaselor străine dornice să asculte poezia cărtărească, recitată live de însuşi Cărtărescu. La ora actuală în MUE (Marea Uniune Europeană) sunt multe acţiuni de reciprocitate în cadrul schimburilor culturale. Astfel poeţii francezi vin în România să ne recite cultura lor şi ai noştri se duc la ei să facă la fel. E foarte bine, ne luminăm reciproc fiecare poet arzând gazul lui! Cu această ocazie M.C. şi-a scris impresiile de itinerar împănate cu tot felul de divagaţii să iasă călătoria duzinei romaneşti mai colorată pentru a ţine cititorul treaz. Facil, comun şi bravo lui. Nu ştiu dacă alţi cititori au găsit frumoasele străine, eu le-am scăpat fiindcă vânam altceva. Pentru început am reţinut că recunoaşte ca are două trăsături de caracter: zgârcenia şi lăudăroşenia. Pe acestea le ştim, nu mai trebuiau şi scrise, pentru că a dat apa la moara răilor să se întrebe dacă mai are şi alte trăsături de caracter. Mai încolo, M.C. îi plagiază pe ţiganii aceia, care au mâncat lebedele din Viena, după care şi-au ţâţăit cariile dentare ce se umpluseră şi ele cu carne de lebădă, au râgăit, s-au bătut pe burtă şi au zis Ce mişto oraş e Viena (vezi pagina 72) în care îl bate gândul să se mute, fiindcă nu mai are rost să trăiască în Bucureşti în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator, într-un oraş urât şi ruinat. Sigur că e liber să se stabilească unde vrea, dar are conştiinţa împăcată că în douăzeci de ani a încercat ceva ca Bucureştiul să arate în viitor ca Viena sau doar a dus, şi el, trena lui Băsescu, pentru care a primit o decoraţie? Oricum nu e fitecine, e un membru marcant al unei duzine de prestigiu poetic. Păi, dacă MC, căruia mass media îi este ca propriu lui lighean de spălat pe picioare nu devine un avangardist al societăţii ce să mai aşteptăm de la concetăţenii isterici, care nu ajung nici pe treptele de la intrare a mass media. Aiurea MC, pe el îl frige grija cum l-a depăşit un poet din Congo cu poezia „Fucking dragon-fly”. Dar când e vorba de criticat tot ce e românesc nu-l întrece decât Roman Patapievici şi este la egalitate cu Andrei Pleşu, citiţi la pagina 95, pentru el România este doar Romanica, frumos, aşa îi spun şi istericii săi concetăţeni. Iar mai în josul paginii persiflează ca un ordinar de duzină toată tradiţia românească, pe care el, dintr-un cartier bucureştean mărginaş, nu avea cum să o perceapă. Dar şi mai trist este că umblă de pomana prin străinătăţi şi nu realizează cât ţin la tradiţia lor ceilalţi europeni. Micuţul Cărtărescu, nu ca înălţime, căruia îi lipsesc toate dimensiunile unei adevărate personalităţi, e un snobuleţ ce scrie versuri şi proză roză cu frumoase şi sex.
La Paris, este cazat la un hotel „cochet” – suntem la Paris, ce mama naibii. Şi primul cu care se întâlneşte este colegul său George Crăciun, care după M.C. ar fi scris Pupa Russa, dar când vezi coperta romanului afli că autorul e Gheorghe Crăciun. Nici o problemă, io îs cârcotaş, iar domnului coleg putea să-i spună şi Ilie Crăciun, ce mama naibii, doar au fost colegi. Apoi este invitat la o petrecere romanească de patru sute de persoane, unde se vede cu unul cu altul, îşi aduce aminte de una de alta printre care şi de Andrei Codrescu unul din idolii mei poetici. Ooauu, dacă ăsta i-a fost idol, a spus tot ce nu pricepeam noi, unii, până acum la persona poetului M.C.. Nu mă amestec la poezie, nu mă pricep, iar de idol am citit numai poezia Măgar Virgin. În rest, la Paris, M.C. nu-şi mai aminteşte de nici-un cărturar roman, artist roman, patriot roman, care să fi trăit pe acolo să fi făcut ceva pentru ţara lui natală, deşi bate în lung şi lat Parisul. Gol, vid, neant romanesc la Paris. Nici chiar aşa, uite scrie câteva rânduri despre dadaistul Tzara din Moineşti şi câteva pagini despre Dumitru Ţepeneag cum i-a pus lui beţe în roate să nu ajungă într-o emisiune la Radio France Internationale. Ce neam prost acest Dumitru Ţepeneag, dar ce pierdere pentru auditorul francez să nu-l audă pe M.C.! Nici nu-mi vine să mai comentez trauma poetului din duzină, nici cât au pierdut francezii.
Au fost purtaţi şi prin alte oraşe franceze să-şi recite versurile lor, care au uns la inimă auditoriul atât de variat format din eleve, pensionari sau locatari ai unor instituţii speciale. Ei bine, în Franţa ca în Franţa, dar pe M.C. îl irită, tot timpul şi o repetă mereu specificul nostru naţional: „să ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc” (pag174). Alo, Domnul Premiu Nobel pentru literatură, eşti grobian şi ignorant! Grobian fiindcă asta exibezi şi ignorant pentru ca din trecutul nostru ciobănesc putem avea cel mult particularităţi atavice, nu organice, ciobanii noştri nu au avut organe atavice, gândeşte-te numai la Bucur, în a cărui stâna stai sau coboară câteva generaţii în propria ta familie şi ai să dai peste ciobani, îţi garantez. Sau întreab-o pe Ioana ce organe atavice au avut rădăcinile ei năsăudene. Nu tot înjosi neamul din care faci parte, ca nu eşti Roman Patapievici, de la care ai împrumutat, în acest volum şi cuvântul patibular folosit în mod antieuropean (pag. 85). Uşurel cu vorbele grele, pentru că ele pot deveni adevărate bumeranguri şi ai să te simţi rănit în amorul propriu când ţi se vor întoarce. Cele scrise la pagina 174 ţi se vor întoarce pe rând. Restul sunt pagini de jurnal de domnişoară bătrână, cu rare miniaturi de cuget şi umor. Mă mai opresc la pagina 216, întâi cu citatul: „Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc”. Întâi, ruşine M.C., că l-ai copiat, plagiat pe Roman Patapievici, ruşine că nu judeci corect cine a distrus identitatea poporului român 40 de ani înainte de 1989 şi 20 de ani după, ruşine pentru că nu ai citit comparativ istoriile europenilor cu cea a romanilor (până şi Marx a citit mai mult istoria românilor şi a înţeles-o corect, ne-a luat apărarea în Europa secolului al XIX-lea mai mult, mai corect şi fervent decât voi elitele intelectuale, cărturarii şi boierii minţii de Dâmboviţa de azi). Păcat, nu te ajută IQ-ul sau nu-ţi da voie Roman Patapievici şi Traian Băsescu să înţelegi că România poate avea viitor, bineînţeles fără voi parveniţii şi poltronii de azi, care aţi lăsat poporul roman şi ţara pradă celor ce v-au pus în palma treizeci de arginţi. Iar ca întrebare, nu ţi se pare că pentru noi, cititori obişnuiţi, eşti repugnant când gândeşti şi scrii în limba română atât de murdar despre poporul neamului tău, al nostru, de la care aştepţi consacrare şi onoruri, dar îl dispreţuieşti cum numai străinii o mai fac. Ce ai făcut, practic, în 20 de ani de libertate scriitoricească pentru libertatea, emanciparea şi bunăstarea României?
Povestirea a treia „Bacoviana”. Este despre invitaţia primită ca mare poet de Bucureşti, la o întâlnire cu scriitorimea provinciala, tocmai la Bacău, ce i se pare o utopie neagră (!?!). E alert scrisă, batjocoritor la tot ce i se întâmplă şi ofensator la adresa amfitrionilor săi. Foarte ofensator după mine, poate, vom afla şi părerea scriitorimii băcăuane după lectură. Am zis poate, fiindcă lucrurile s-au schimbat în mentalitatea scriitorimii de azi, chiar şi la Bacău. Dar atunci, amfitrionii l-au purtat noaptea cu un jeep prin locuri istorice, pe care oricum M.C. le detestă (vezi pag.272-273) pe la o curvă pe care el a refuzat-o; avea bube la gură, l-au purtat flămând tot timpul, iar întâlnirea literara a fost de fapt numai o bârfă la adresa celor ce lipseau de la întrunire. Gata, cartea are 15 mm grosime, lectura este de 298 pagini şi gata cu părerile mele de cititor comun. Pe dumneavoastră vă rog să aveţi părerile dumneavoastră după lectură.
(Octombrie 2010)
P.S. Coincidenţa; tocmai terminam cu părerile mele despre „Frumoasele străine”, când întâmplător am citit pe Internet articolul „Mi-aş fi dorit să fac sex în trei”, declaraţia lui Mircea Cărtărescu la recenta sa întâlnire cu cititori din Slobozia! Perplexitate, ilaritate, dezorientare, greaţă dar şi buluceală în faţă, unde a început să se formeze un rând de câte doi, de doi câte doi de acelaşi sex sau de sexe diferite al treilea fiind aşteptat Mircea Cărtarescu, care şi-a dorit două lucruri în viaţa: sex în trei, indiferent ce fel de trei, şi premiul Nobel pentru sex, pardon pentru literatură. Bravo, Mircea Cărtarescu, 51 de ani, căsătorit cu copil, profesor, formator de opinie publică, ai scos sexul pe masă în loc să scoţi cărţi valoroase. „Poate în trei e mai bun decât de unul singur ca scriitor!’
Lasă un răspuns