Geniul proxim al neoexpresionismului

 

– interviu cu pictorul Mihai Sârbulescu –

Unul dintre cei mai importanţi pictori români contemporani, Mihai Sârbulescu îşi trage sursele artei sale din insurgenţa radicală a neoexpresionismului. Dincolo de “genul proxim”, în cazul lui Mihai Sârbulescu contează diferenţele specifice care îi construiesc remarcabila originalitate. După ce a atins cele mai acute note ale expresivităţii vizuale în anii ’80 şi a formulat iconografiile cele mai conceptuale (Receptacolul, Clopotul) în anii ’90, pictorul s-a îndreptat spre o soluţie personală de împăcare a paradigmelor radicale cu formele artistice ale plenitudinii. Rezultatul este un “clasicism” nou, original şi postmodern, în care funcţia expresivă a imaginii poartă sensuri şi atitudini de rezonanţă etică şi religioasă. Pictura lui Mihai Sârbulescu este una a frumuseţii excentrice care îşi mărturiseşte adevărurile ardent, prin forme şi simboluri. Lucrările sale denotă un simţ echilibrat pentru imagine şi culori, o dragoste nesfârşită pentru peisaj, pentru  forţa şi vigoarea acestuia.

*

– Ne aflăm în plină expoziţie Pictori de azi la Balcic, când emoţiile vernisajului au fost demult risipite, iar unele concluzii pot fi deja schiţate. Vorbiţi-ne puţin despre această experienţă…

– A fost o echipă formată din prieteni, din colegi şi prieteni de vârste diferite, din generaţii diferite, Flondor fiind seniorul. Ne-am simţit bine acolo şi dacă ne-am simţit bine acolo lucrând împreună nu aveam cum să nu ne simţim bine pe simeze tot împreună. Expoziţia am aranjat-o noi, eu cu Horea Paştina, şi a ieşit bine din punctul meu de vedere. Ce-i drept, nu avem experienţa expoziţională pe care o are Paul Gherasim.

– Nu sunteţi la prima participare în tabăra de la Balcic…

– Am tot fost de-a lungul timpului, de vreo şapte ani. Am tot fost, mi-a plăcut şi m-am legat de locurile acelea foarte mult. Balcicul vechi se duce de râpă chiar sub ochii mei. De când merg se tot clădesc blocuri şi aşa mai departe. Însă mă atrage istoria lui, pictorii aceia grozavi care au fost acolo şi, cu gândul la ei, merg cu dragoste, cu plăcere, cu bucurie. Am căutat, pe cât se poate, locuri ce au rămas curate, care sunt precum nişte plombe. Într-o gură stricată plombele sunt pline de istorie.

– Ce anume aţi luat acasă?

– Câte ceva am luat. Zidurile mi-au plăcut cel mai mult la Balcic, e piatra aceea albă din munţi cu care se clădea şi cu care se clădeşte în continuare. Se mai fac ziduri cu grădini, iar din ele curg seminţe aduse de vânt ce intră în piatra zidului şi prin mai-iunie iese gura leului. Asta am dus cu mine şi am reluat în atelier, teme de acest tip.

– La o primă vedere, există o diferenţă între clopotele deja consacrate şi peisajele de lângă malul mării. Avem de-a face cu o continuitate dincolo de schimbările tematice sau suntem martorii unei rupturi?

– Eu sunt în zodia Peştilor şi Peştii sunt dubli aşa încât nu ştiu dacă aceasta e ruptură sau legătură. Pot să lucrez un clopot închis, negru, simetric, abstract şi după aceea să fac o grădină cu flori. Pentru mine e acelaşi lucru. Mie îmi plac foarte mult deosebirile în pictură, deosebirile leagă. Dacă iei, să zicem, de la Balcic pe Tonitza şi pe Ressu, vezi că sunt oameni foarte diferiţi. Ce îi leagă pe ei? Pictura. Ce îi deosebeşte? Tot pictura. Aşa şi cu floarea sau clopotul care sunt diferite dar, în acelaşi timp, legate prin aceeaşi experienţă.

– Nu aţi simţit o presiune călcând pe urmele vechilor maeştri?

– Presiune în niciun caz. Am simţit plăcere. Când mergi la Paris te gândeşti că acolo au fost şi Picasso şi Braque şi Matisse şi este o bucurie să ştii că au fost şi ei acolo, e o sărbătoare. L-a întrebat cineva pe Horea Paştină, colegul meu, de ce mai pictează irişi când i-a pictat van Gogh atât de grozav. Păi, zice, tocmai pentru că i-a pictat şi van Gogh, de aceea îi pictez şi eu. Istoria trebuie să elibereze, nu să împovăreze. De ce ar fi o povară?

– Care ar fi ingredientele unei expoziţii de succes?

– Acum depinde de succes, că sunt multe succese pe lume. Vânzarea e un tip de succes, lauda din presă, un alt tip de succes. Dar eu alături de colegii mei gândim succesul, poate că o să sune pretenţios, dar mai pe departe. Nu neapărat după moarte, după dispariţie, ci în alt sens, succes la judecata de apoi.

– Putem vorbi de şansă în artă?

– Putem vorbi de şansă în artă în măsura în care putem vorbi de şansă în orice ţine de viaţa omului. Şi atunci de ce nu? Dacă poţi avea noroc în dragoste, de ce nu ai putea avea noroc şi în pictură care e tot dragoste. Depinde cum nimereşti. Uneori nimereşti bine, alteori mai puţin bine.

– Există diferenţe între pictura izvorâtă în solitudinea atelierului şi cea desfăşurată alături de un colectiv?

– Există mari diferenţe. Într-o echipă de pictori stai la şevalet, lucrezi, şi la un moment dat te duci să vezi ce face colegul Flondor de acolo. Alături îl vezi pe Horia Paştină cu pânzele lui. Pictura, deşi se face cu pensula pe pânză, e tot un fel de a sta de vorbă alături de colegi. Radu Petrescu, în jurnal, are o vorbă foarte frumoasă. Spune că o carte nu se adresează cititorilor, o carte se adresează altei cărţi. Tot aşa şi cu picturile. Când te duci şi vezi pictura unui coleg observi că aceasta se adresează picturii tale şi invers. Se leagă între ele, e mai greu de explicat, este un fel de pact.

– Aţi văzut multe şi aţi trăit multe, aţi atras atât laude cât şi reproşuri de-a lungul timpului, aşa cum îi stă bine unui artist. Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?

– Prin facultate şi, mai târziu, după ce am terminat facultatea, am regretat că nu am făcut muzică. Că în loc să fac muzică am făcut pictură şi m-am consolat cu faptul că am făcut pictură. Cu toate acestea am cumpărat un pian după ce am absolvit Institutul nu ca să cânt la el, deşi am început să clămpăn o vreme, ci ca să înţeleg ce este compoziţia muzicală aşa cum înţelesesem ce este compoziţia în pictură. În muzică am reuşit doar cu mintea, ceea ce nu este suficient.

– Iar cel mai mare prilej de bucurie?

– Bucurii au fost mai multe, însă cele mai mari rămân cele sufleteşti.

– Cu această ocazie, jumătate din grupul Prolog şi-a reunit forţele la malul Mării Negre. Este corect să vorbim despre o amprentă a grupului asupra expoziţiei?

– Nu există o amprentă a grupului, nici nu cred că a existat vreodată în grupul acesta vreo amprentă. M-a întrebat cineva dacă mi-a impus vreodată Prolog anumite teme. Noi am luat unul de la altul din colegialitate aşa cum şi matematicienii iau formule.

– Într-un interviu din 2003, Constantin Flondor declara: “Prologul este întâmplător o grupare care nu are o ideologie, un program scris.” Acesta să fie secretul longevităţii ieşite din comun?

– Când ai un program, dacă eşti capabil ajungi să îl epuizezi. Pointiliştii pictau cu puncte, cubiştii pictau cuburi, constructiviştii pictau constructiv, fauvii pictau sălbatic, însă un program devine epuizat în cele din urmă. Noi nu am avut un program de tipul acesta. Totuşi rezistăm

Să ne aşteptăm la o expoziţie Prolog pentru anul următor?

– Nu ştiu, trebuie să vorbim cu decanul de vârstă, Paul Gherasim, care a împlinit anul acesta 87 de ani.

Invitând cititorii să viziteze recenta Dvs. expoziție vernisată în cadrul galeriilor Elite Art Gallery, vă mulțumim și vă urăm multă sănătate!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*