Haiku și rodii cu rubine

Ispitele exotice nu răspund doar unei fronde cosmopolite în poezia românească actuală, după cum își avansează opiniile unele spirite conservatoare. Marin Sorescu, Ștefan Augustin Doinaș, Aurel Rău și alții încercaseră încă înainte de 1989 să exprime spiritul românesc în tiparele orientale ale haiku-ului și nu ne miră că, la 19 martie 1991, se constituie Societatea Română de Haiku, în jurul revistei fondate în 1990 de Florin Vasiliu (Haiku, revistă de interferențe culturale româno-nipone). Asemenea clasicelor gazeluri, sonete, pantumuri, glose etc, haiku-ul nipon se afirmă în special prin Matsuo Bashō, Kobayashi Issa (hokku) și se reformează peste două secole (1890), odată cu Masaoka Shidi (haiku). Mulat pe specificul  silabic al limbii japoneze, haiku-ul impunea o metrică fixă de șaptesprezece silabe dispuse în trei versuri:5/7/5(Sunt o pasăre/ într-o lume cu muchii-/ despicând zborul // Domnica Pop, Clipe de tăcere, 2011). Potrivit canoanelor clasice, era obligatorie măcar o aluzie la anotimpul în care era scris haiku-ul (Noiembrie;/ soarele din când în când-/ o convingere// Domnica Pop, Rodia cu rubine, 2010), lucru care, mai târziu, va fi minimalizat și, în cele din urmă, neglijat chiar de japonezi.

În secolul al douăzecilea, haiku-ul, pentru că poate să sugereze atât de multe prin atât de puține cuvinte, este îmbrățișat în mai tot Occidentul: englezi, francezi, spanioli, germani și mulți alții, iar în Japonia numărul haijinilor ajunge, după unele surse, la circa zece milioane. Această amploare face ca, la Tokyo, în 1999, Asociația de Haiku Modern, în primul ei simpozion internațional, să adopte șapte amendamente rigorilor haiku-ului clasic așa încât, în funcție de particularitățile idiomatice, să se poată exprima în această formulă fixă orice spiritualitate. Și cum unul dintre aceste amendamente deschidea larg calea traducerilor de haiku, la Editura Universitară (București, 2010), Celia Ifrim traduce Istoria Haiku-ului. Zece haijini și poezia lor, semnată de Ryu Yotsuya, el însuși un reformator al haiku-ului. Cititorului român îi sunt astfel traduse în ideea de istorie a genului, într-un florilegiu inspirat, creații semnate de Basho Matsuo (haikai și haiku), de Busou Yosa, de Shiki Masaoka, de Sekitei Hara,  Hisajo Sugita și alții.

La noi, Societatea Română de Haiku promovează și premiază cele mai reușite  creații (Dumitru Velea, Ana Marinoiu, Lucian Suciu, Ion  Codrescu, acesta din urmă premiat și la consursuri internaționale). În 2010, în timp ce, la Pecs (Ungaria), World Haiku Association, condusă de Ban’ya Natsuishi, sprijinea  derularea unui adevărat festival Internațional de Haiku (câțiva români se prezentau la întâlnire cu traduceri ale haiku-urilor lor), la Arad, editorul Ioan Matiuț o publica pe Domnica Pop cu un nou volumul de poeme haiku Rodia cu Rubine (Editura Mirador), după ce  autoarea apăruse deja în atologii (Aromă de nea -2003; Surâsul crizantemei -2004; Stâlpi de felinar -2008), o tânără care îmbrățișează genul nu numai cu sensibilitate, dar mai ales cu o remarcabilă concizie sugestivă, capabilă să deschidă în tiparul haiku-ului cele mai variate teme, de la iubire, la contemplație și de la sentimentul religios la reflecție și idee.

Domnica Pop, după Clepsidra de stele, 2009 și după Rodia cu rubine, vizibil cucerită de funcția designativă a cuvântului, continuă cu Clipe de tăcere, 2011 și aduce mai apoi conciziunea la distih (Albastru, 2012). Volumul de poeme haiku Rodia cu rubine experimentează mai toate libertățile moderne ale genului, în special în sensul prozodiei, unde versurile dispun în diferite formule cele șaptesprezece silabe: Soare apunând;/ în arderea orei,/ înc-o zi pe ducă (5-6-6); Numele tău,/ îmi curăță rana-/ petală cu petală (4-6-7); În ochii cu riduri,/ irizări-/ copilăria visează… (6-3-8). Titlul volumului devine explicit/implicit: Momente împreună;/ într-un fruct,/ rodia cu rubine//(p.53), ori Trupul fecioarei;/ rodia cu rubine-/ aroma nopții// (p.21), de altfel o temă covârșitoare care revine în toate fațetele iubirii (dor, drag, dragoste, voluptate, dăruire, reverberație). Declarate simplu (Taina sufletului,/ te-ascunde;/ o floare de mac într-un lan, p. 65) sau cu subtilitate (De-atâta dor,/ cuvinele nerostite-/ păsări moarte-n lan, p.9 ), trăirile subsistă în cuvânt cu candoare, pure, sincere (Curtea pustie;/ pe leagănul copilului -/ un porumbel. p.13), fie că este vorba despre sensibilități ale vremelniciei (Veniri și pelcări;/ curgerea timpului-/ ceasul de pe peron…, p.8), fie că este vorba despre banalul diurn (Mincinoasă/ o Pithya în parc/ îmi citește pe față/ p.9). Cum este firesc, unei iubiri pure îi dă altfel de profunzimi sentimentul numinos, promovat de Domnica Pop atât din teama etică de păcat, cât și, generic, în numele acesteia și din conștiența slăbiciunilor omenești (Un râu de speranțe/ și piatra păcatului-/ tot mai rece//,p.36; O rugăciune;/ tot vuietul păcatului/ strâns în palme//, p.40). Prețul jertfei, o promisiune, o speranță: În crucea de cuie,/ vibrația lumii-/ purificată.//( p.45), dincolo de care femeia mai simte încă apăsarea păcatului dintâi (Mă străduiesc, Doamne,/ să-ți fiu pe plac-/ dar m-ai făcut femeie//, p.52). Șansa ei rămâne totuși purificarea în tot ceea ce este luminos și pur: rugăciunea (Liniștește-mă, Doamne,/ și vântură-mi/ nisipul din suflet//, p.55), nădejdea (Luând forma cerului,/ lumina văzută-/ de jos în sus//, ibidem). Noi performări ale acelorași teme citim și în Clipe de tăcere: reverie tristă (Sub un deal,/ casa bunicilor;/ fără uși, fără ferestre.//);  cenușa iubirii mundane (Tăcerea ta-/ o ușă deschisă,/ spre o cameră goală.//); iubirea care salvează (Ia-mă, Doamne,/ ca pe-o piatră și-/zvârle-mă-n slava cerului.//). Iată de ce se poate spune fără tăgadă că Domnica Pop este de așteptat oricând în orice formulă poetică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*