Adina Nicolescu din Agigea (Constanța) – o oază vie de poezie

Digitalizarea, machetarea și editarea electronică a publicațiilor, fără a mai recurge la cheltuitoarele și  anevoioasele  tehnologii de printare a textelor și imaginilor pe suport de hârtie, au permis apariția explozivă a site-urilor, rețelelor de socializare,  blogurilor, forumurilor, ziarelor și revistelor on line  în peisajul modern al creației literare și  al liberei exprimări, al liberei destăinuiri și al liberei împărtășiri a poeziei, prozei, artelor, culturii.

Una dintre publicațiile electronice pe care le vizitez periodic, și în care îmi public unele creații, este site-ul literar ”Esențe”, mai degrabă o revistă literară, o rețea literară creată de către scriitorul Nicolae Stancu și întreținută impecabil de către administratorul  principal Sanda Niculice împreună cu Gabriela Azem, Daniel Bratu, Nicoleta Cimpoae, Mălina Constantin, Violeta Deminescu și Ana Sofian, o echipă inimoasă  de administratori. Cu toții alcătuiesc un adevărat detașament de rezistență prin cultură și litearatură în aceste vremuri bezmetice în care prostul gust, incultura, suficiența, mimetismul, parvenitismul, non-valoarea, ipocrizia și alte astfel de atribute definesc decadența spirituală a societății românești postdecembrieste.

În revista literară ”Esențe” abundă literatura autentică scrisă cu dăruire de către creatori remarcabili, adevărați ostași care luptă prin literatură și artă pe baricadele rezistenței naționale spirituale, între care mulți poeți și prozatori cunoscuți, apreciați, cu operă, nelipsiți de la numeroase evenimente culturale. Dar întâlnim și nume mai puțin cunoscute, nume mai noi de creatori neconsacrați, neafirmați în timp prin apariții repetate în  mulțimea de reviste și ste-uri, fără operă conturată, deși unii scriu de o viață, iar creația literară pentru ei, chiar și până la prezența în revista ”Esențe”, este… esențială!

Deunăzi, ”răsfoind” paginile ectronice ale acestei atrăgătoare și bogate reviste, mi-au atras atenția versurile line și limpezi, clar izvorând din fântâne…(!), ale Adinei Nicolescu,  încărcate de emoții controlate, de sugestii și stări exprimate printr-o stilistică pe care aș numi-o ”retro-lirică”,  prin  formulări clasice în stihuri cursive, melodioase, geometric de exacte ca metrică și cadență, lăsând să curgă, precum dintr-un izvor subteran, tainic, dintr-o fântână adâncă săpată într-un pustiu cât deșertul,  ciutură după ciutură de fluid liric de la mare adâncime, amforă după amforă de esență de metafore, gură după gură de apă vie pentru suflet.

Adina Nicolescu este o oază vie de poezie la răscrucea lumilor trecute, prezente și viitoare. O spun cu sete… Și, așa cum însăși mi-a destăinuit că cel mai bine se poate (auto)prezenta prin cadențele sale lirice, atunci când am rugat-o să fie generoasă cu sine și elocventă despre sine, o las la rândul meu pe Adina Nicolescu să își dezvăluie cititorilor ”Națiunii” identitatea artistică mai ales prin intermediul primei poezii din acest grupaj autumnal de debut din ”Colocviile Literare”.

Anida

mi-am adunat primăverile în păr

şi am alergat înaintea ta

să-mi prinzi tremurul din gene cu buzele fremătând

de aşteptare

*

– ai gustul dimineţilor somnoroase Anida –

şi m-am cuibărit pe ramul tău înflorit

să-mi adorm dorul de tine

aripa ta frântă cu aripa mea rănită

*

au adunat un zbor uitat  într-o

toamnă fără ploi

– te iubesc Anida –

vântul şi-a întins năframele cenuşii peste glasul tău

*

şi eu nu mai aud

cum mă chemi să-ţi trezesc ploaia de nuferi

pe care mi-o promiţi

de când a răsărit  amurgul peste fruntea ta

*

– eşti frumoasă Anida –

şi cuvintele nu mai rodesc în stânca ce m-ai născut

doar chihlimbarul va dărui în alte dimineţi magia lacrimii

zăpezilor veşnice

***

Eu, ram ascuns…

Eu, ram ascuns sub umbra înserării

Te-aştept să mi te-aşezi peste oftat,

Când luna îşi deschide-n largul mării

Un ochi al răstignirii în păcat…

*

Îmbracă-mă în stele şi mă prinde

Cu lanţul înrobirii, să nu pot

Din lacrima durerii-a mă desprinde

Când peste mine tuni ca un despot…

*

Voi fi cuprinsul necuprins de stele

Dintr-o ascunsă partitură de pian,

M-oi prinde-n jocul ploilor rebele

Doar să te simt cum picuri an de an…

*

Tu, toamna mea cu spaima nemuririi

Aşază-te cu umbra peste mine!

Acolo-n embrionu-nmuguririi

Noi doi vom înflori din nou, destine…

***

În care toamnă vii?

Valsează-n mine gândul tău cu gândul toamnelor postume

Şi-n tot ce mi-a dat Dumnezeu, doar frunza galbenă rămâne;

S-a aşezat la mine-n vis  pe-un zbor de fluture albastru

Şi răstignindu-l l-a ucis în domiciliul ei sihastru…

*

Un mic fior a mai rămas prin toate dorurile frânte

În toamna asta fără glas cu amintirile răsfrânte

Într-o oglindă-n care luna şi stelele-ntr-o reverie

Şi-aruncă straiele de vară  în ambalaj de elegie…

*

Dintr-o magnolie uitată-ntre filele unei poveşti

Mai picură absurde note din care numai tu lipseşti

Cu ultimul sărut letargic – ştampilă fără conţinut;

Şi de-ar fi fost sărutul morţii, mai mult curaj aş fi avut

*

Să-ntâmpin toamna asta-n care n-am aripi să îmbrăţişez

Nici umbrele din solitare desene-n galben…şi visez

Că, peste mine-aşterni zăpada nocturnelor melancolii

Din care numai tu, iubite, lipseşti…în care toamnă vii?

***

Eu te aştept cu toate tăcerile

Perdele de-ntuneric se năruie-n dezastre

Acunse într-o toamnă în care eu nu sunt

Decât apocalipsa din drumurile noastre

Când  bolovani de sare, în zborul meu înfrunt…

*

Ai prins un vis din salba de zori cu albăstrele

Pe-un amănunt de seară surprins într-un ghioc;

E încă vară – toamnă a gândurilor mele

Pe-un  ţărm de renunţare, eu am cules noroc…

*

Prindeam din urmă versul cu dor de nebunie

Ascuns într-o tăcere cu uşile-ncuiate;

În braţele-mi întinse, primeam o cununie

A nopţilor de veghe cu zori nevinovate…

*

Nimic nu prevestea nici umbre, nici furtuni

În zâmbetul pe care mi l-ai sădit în gene;

Azi, cu penelul toamnei, din ploaie mă aduni

Şi cu ninsori de galben mă-acoperi în poiene…

*

Eu te aştept cu toate tăcerile ce-mi dai

Te voi primi-n albastrul pe care-l aşteptai…

***

Clipă ruginie

Mi-s toamnele aproape de suflet şi ce dor
Atâtea ploi de gânduri deschise peste mine!
Ai aruncat năframa plecării-aşa uşor
Şi mă pândesc furtuni şi ce de toamnă vine!

Ies mările din haine şi-s valurile moarte;
Nu mai ajung la ţărmuri, sirenele-au plecat,
Meduzele-s albastre şi vieţile uscate
Le-au invadat iubirea şi toate-s deodat’

În corul din amvoane, prelins pe-a ta icoană
La care mă rugam ca cea mai vie clipă;
Secundă umilită gonită de-a ta toană
Purtându-şi handicapul pe singura aripă.

Şi dacă încă-i vie dorinţa de-a te crede
Şi de-a te strânge-n braţe cu aripi de cocor,
În primăveri albastre o floare se mai vede;
Dar astăzi se sfârşeşte pe galbenul covor…

***

Lemnul învierii

Pe corzile ce-aşteaptă mesaje voalate
În lemnul învierii cu-atingeri diafane
Un înger îşi aşază cu mâini înfrigurate

Plăpânda sa făptură prelinsă din icoane.

Şi primul ton al toamnei îşi ţipă ruginiu
Un dor de amintirea când mugurii vibrau
În primăvara nopţii când somnul e târziu
Şi visele albastre la revedere-şi iau…

Un cântec mai răsună în scoarţa fără viaţă
A ramului ce ieri, pulsa de seva florii;
Dar ce sonete, Doamne, scâncesc dintr-o paiaţă
Cu lacrima logodnei uscată-n cer, când norii

Mai uită că e toamnă şi lasă să mai ningă
Cu praf de stele-n palma deschisă-a unui gând,
Pe-un ram dintr-o pădure ce-ncearcă să convingă
Că nu e timpul încă să moară.Până când

Încep să-l părăsească pe rând, frunzele toate:
Amante-nfrigurate, uitând că le-a fost drag;
Ce soartă mă mai paşte, mă mir de nu se poate
Că deşi casă-mi este pădurea…sunt pribeag…

Mă mai mângâie toamna cu-alaiul ei de ploi
Mireasă rătăcită prin ramurile mele,
Când mai dansează luna un menuet în doi,
Sau când arcuşul nopţii doineşte printre stele…

***

Mireasă a lacrimii din ploi

motto:

În zorii zilei, toamna mi-a scris o partitură
Din notele zălude ce mai cântau prin tei
Cad picuri albi de ploaie şi lacrimă pe gură
Şi stropii lor se-adună în verzii – ochi ai mei…

Răspunde-mi la-ntrebarea parşivă ce  mă stinge

În spaima înserării, ascunsă-n ploi şi vânt!

Din ceruri de departe, o lacrimă mă ninge

Cu amorţeala toamnei în taina din cuvânt…

*

De ce mai cântă cerul pe ramurile goale

Când frunzele-şi adapă o sete  din tăceri?

Mai murmură o floare ce şi-a mutat agale

Culoarea-n răstignirea apusului de ieri…

*

De ce un val de mare într-un reflux apatic

Dezbracă ţărmul nostru de paşii-mbrăţişaţi?

Şi amintiri albastre într-un balans empatic

Le strângem într-o rază din ochii-nlăcrimaţi

*

Ce-s martori la vânzarea iubirilor postume

Dintr-o poveste scurtă de-o vară şi o zi?

Răspunde-mi ce misivă vei scrie şi ce nume

Purta-va cel ce mâine, iubirea-mi va primi?

*

Eu ştiu că nu răspunsuri aştept şi nici o doamnă

Nu-mi va fura tăcerea albastrului  din noi;

În crizanteme albe, un strai de albă toamnă

Voi răsări mireasă a lacrimii din ploi…

***

Cântecul lebedei – dacă m-aş şti

La a şaptea bătaie de clopot
Evanghelia a înflorit dureri vestind izbăvire prin moarte
Bătrânul înţelept înghiţise veşnicia şi cineva trebuia s-o scoată la lumină
Adorm întrebările în cupe de argint frânturi de răspuns îşi caută calea spre adevăr
Din ce cotloane de întuneric răzbate Lumina
Amin strigă cerurile toate şi noi repetăm după ele

Albia minciunii se revarsă înspăimântată peste munţii de flori
Lovitura de graţie o dă Adevărul divin
Binele este acum Acasă
Altfel mintea naşte neprevăzutul care ucide

În toate clipele încerc să salvez ultima secundă
când am simţit iubirea şi zborul
amarnică mi-a fost apoi căderea
regele cerului mi-a respins întrebarea insistentă

Eviţi cunoaşterea de sine cu bună ştiinţă
Ca să nu descoperi ce nu vrei să ştii
Ca să nu te doară umbrele ascunse de tine într-o clipă de adevăr
E binele ascuns în rău

Hai să vedem cine îşi schimbă culoarea când moartea muşcă din primăvară
Omul sau frunza uitată pe ram într-un moment de neglijenţă al toamnei
Mirele sau mireasa
Oastea Domnului ne are pe toţi în vedere numai noi de-am păstra Ruga în îngenunchere

***

Nebunul meu de tei

Îţi scriu acum pe umbre, să nu te plouă iar

Şi un sărut de vară îţi las pe sub ferestre;

O clipă de tăcere mai strigă-n calendar

Secunda răstignită mi-e lacrimă şi zestre.

*

Ascultă-mă-n pădurea în care verde,  mori

Şi-n firul de durere din iarba fără glas!

E-acolo printre ramuri, ce nu mai râd în zori

Un strop de cer albastru şi-un loc de bun rămas.

*

Că, lumea-n care dorul, ce-mi cântă într-un vers

Crucifică speranţa şi frumuseţea ei,

Nu-i nicio vină-n toana ce naşte-n univers

Atâtea stele moarte pe cer şi-n ochii mei.

*

Eu mă-ntomnez şi astăzi şi mâine-n zbor ucis

Pe-un colţ de lună stoarsă de vârcolaci şi zei;

Tu prinde-mă în vară cu maci pe care-ai scris,

Nebunul meu de verde, nebunul meu de tei!

***

În noaptea nunţii mele

În noaptea nunţii mele cu toamna ilegală
Mi-am prins o lâmâiţă în voalul de argint;
La nunta mea, tu toamnă, cu palma ta letală
Mi-ai ofilit iubirea şi m-ai forţat să mint…

Eu te-am iubit nebună şi te-am primit docilă
Pe glezna-n aşteptare, sărutul ţi-am pândit;
Şi ţi-am citit, iubito,în slova-ţi dificilă
Mesajul fără cheie.Şi-andante ne-am nuntit…

Ţi-ai aşezat vicleană timida răsuflare
Peste albastre vise lăsate amanet
La poarta dintre ceruri, unde hotarul doare
Când paşii se mai calcă pe urme vechi, discret…

Şi am uitat de mine şi am uitat de moarte
Deşi grimasa-ţi vie rânjea pe sub furtuni,
Eu nu vedeam oceanul, ce rece ne desparte
Oceanul tău de ploaie cu tainice genuni…

Mai plânge şi acuma,în luna mea de miere
Un fir de lămâiţă…ce lamentare-amară!
Tu, toamna mea nebună ai strâns atâta fiere
Ca s-o arunci în mine, când ies din tine-afară…

Acolo unde lumea mai cântă o albastră
Nemuritoate ploaie cu flori de liliac,
Eu sunt prizonieră în nemurirea noastră
A toamnei ce mă naşte, şi-al bunului ei plac…

***

Ţipătul firului de iarbă (din ciclul Cântecul lebedei)

Am cântat spre dimineaţă cântecul lebedei
când iele aruncau cu blesteme în mine
nu mi-era frică de ele
ele sunt pentru braţe puternice şi priviri viclene.

Am ştiut de la prima notă că e prea mult pentru mine
când sămânţa ta a înflorit un fluture speriat pe glezna mea
l-am aşteptat o viaţă
am vrut să-i spun să stea până la primul sunet
sub bagheta ta, dirijorul mlădierilor mele
rece şi lucid, ai fi ucis visul de-o zi într-o clipă.

Am vrut să-mi cresc rădăcini, să am ceva al meu
dar tu ai aruncat nisipul clepsidrei să-mi fie rădăcinile aeriene
prinse pe sub pielea ta să-ţi respir secundele
până la sufocare.

Hai, să ţopăim, mi-au spus zânele
dansul mi-a furat paşii
sub talpa goală, firele de iarbă se sinucideau pe rând
ţipătul ascuţit al verdelui se contopea cu strigătul
sângelui  îmbrăţişat de dorinţa ta de stăpân absolut
eu vroiam doar să ajung la buzele tale
pe scara de liane a gândului tău
ce-mi ardea pielea umedă de seva ierbii

Asta ca să ştii, mi-ai spus, că drumul până la ”te iubesc”-ul meu
este scara dumnezeiescului urcuş

Ultimul romboedru nu l-am mai atins
uitasem de cântecul lebedei, care-mi fura ultima dorinţă.

De mi-ai fi întis o floare, doar, ştii tu care, m-aş fi prins de ea
şi aş fi cântat ultima notă pe buzele tale…

***

Când să mă ningi

Când pleacă ziua să se culce, armonizând tăceri în doi

Aşteaptă visele răspunsuri, cu ochi deschişi, cu umeri goi.

Când noaptea-şi caută mirese, în umbra dorului din gene

*

Eu, frunză galbenă n-am toamnă, alerg nebună prin poiene.

Când vara-şi scutură lumina, agonizând în come dulci

Pândeşte cerul, plânge vina  nedumerită la răscruci.

Când se trezesc din nou copacii, dezmoşteniţi de armonii

*

Îmbracă dezolant, ninsoarea, îngenunchind timid, stihii.

Când mi se face dor de tine, invoc o înflorire-albastră

Şi iar, mi-e teamă că mai naşte o iarnă-n primăvara noastră.

Când pleacă ziua să mai cânte, prin alte gânduri, dimineţi

*

Eu mă-nvelesc cu noaptea noastră, tu rătăceşti prin alte vieţi.

Când nu mai suntem anotimpuri şi dincolo visăm desculţi

Să mă mai ningi cu veri şi toamne şi-n primăveri să mă asculţi.

 

 

2 răspunsuri la Adina Nicolescu din Agigea (Constanța) – o oază vie de poezie

  1. macea carmen violeta spune:

    Buna ziua,
    As dori sa mai citesc poezia „Zbor frant”, nu o mai gasesc. Mi-a placut in mod deosebit. Citesc oricum cu drag toate poeziile.

  2. george steffan spune:

    Poeziile tale sunt minunate!Ai disparut de pe Esente…Unde esti?georgesteffan@yahoo.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*