După 25 de ani de cântec…

,,Nu există nimic pe lume care să te facă să înțelegi mai îndeaproape veșnicia tradițiilor străbune decât satul natal și ai tăi de acasă – bunicii, părinții și frații, din căsuța din Mânjești, văruită în albastru, ce mi-a rămas leagăn și destin”, mărturisește Maricica Mihoianu, în cuvântul de prezentare a cărții: ,,Cântecul mi-e tare drag. Maricica Mihoianu – după 25 de ani de cântec”, volum apărut prin grija, truda și osteneala Lucreției și Ioan Mititean, la Editura Pim, Iași, 2012, pag. 202, volum asupra căruia mă aplec în aceste clipe în a-l recenza. Nu știu dacă voi reuși ori nu, cert este că de azi înainte, prin acest volum, personajul principal, Maricica Mihoianu, este mai împlinită. Au curs lacimi până a fost scris. Au curs lacrimi până a văzut lumina tiparului. A fost multă muncă, dar și curaj, până s-au hărăzit acestea toate, dar asta a fost voința Preabunului nostru Împărat.

25 de ani – un sfert de veac – de cântec. Mult? Puțin? Nu judec! Nu am acest drept! Iată, însă, încununarea dar și recunoștința muncii unui OM, MARICICA MIHOIANU, copilul născut și răsărit dintr-un sat, ,,Mânjeștii din Coasta Iașilor, sat care a trecut binișor de apreciabila vârstă de 450 de ani”. O prezentare istorică extraordinară, face profesorul Vasile Fluturel, membru al U.S.R., filiala Iași și fost director al Școlii Mânjești, și domnia sa, fiu al acestui binecuvântat sat, ,,urmașii boierului Mânja, cu strămoși pomeniți în hrisoave încă din vremea lui Alexandru cel Bun”. Un sat ca oricare altul, aș zice, dar cu certitudine, un sat din care au plecat spre Soare-Răsare, copii isteți. Mintea lor sănătoasă, dragostea pentru învățătură, sfaturile părinților sau a dascălului, învățăturile primite în timpul copilăriei ,,le-au luat de bune”, conștientizând, fiecare în felul său, faptul că poate fi, și trebuie să fie, om de  nădejde și de cinste pentru neamul și pentru satul din care este coborâtor. A plecat ,,fizic”, de-aici de la umbra gorunului, de la poarta casei părintești, lăsând totul în urmă, dar convins că are un drum, că are o cale de urmat, pentru a învăța, a citi, a se forma profesional și intelectual, dar gândul i-a rămas aici, acasă. Probabil, în singurătatea nopții, fiecare în parte, a plâns și-a suspinat după toate aceste minunate comori, pe care le lăsase în urmă, dar a avut un țel, a avut o țintă și un crez, nedorind să-și dezamăgească satul, credința, neamul ori părinții rămași pentru a trudi în vatra satului. Au lăsat totul în urmă, aici, unde-i sunt adevăratele  rădăcini, de mânjeștean, aici la Mânjești.

Mulți dintre fiii acestui sat ajunși ,,oameni cu carte”, se întorc, când mai des, când mai rar, la poarta casei părintești, pe urmele moșilor și strămoșilor, fiecare după cum îl poartă aripa destinului. Unii vin aici mereu, dar cu gândul, și-și aduc, probabil, în clipa de intimitate, cu drag de ceea ce au lăsat acasă – părinți gârboviți de muncă ori bătrânețe, amintiri pe care nimeni și nimic în afara morții nu le poate șterge. Printre cei despre care povestec este și Maricica Mihoianu – un om înzestrat de Dumnezeu cu darul și harul cântatului, căci ce s-ar face sufletul omului fără cântec?

Nu fiecăruia ni se întâmplă astfel de minunății! Știe Dumnezeu, în multa lui bunătate cui, cât, ce și când să-i dea fiecăruia. Din Mânjeștii Iașului a ales-o pe Maricica, Chiriac, de fată, azi căsătorită Mihoianu-Bălău. I-a dăruit glas pentru a cânta. I-a dăruit glas pentru a doini amarul, durerea și supărarea țăranului, căci prea multe l-au încercat. I-a dăruit glas pentru a bucura la nunți, ospețe ori cumetrii sufletul omului. I-a dăruit glas pentru a se întrece cu pasărea cerului și-al său tril. I-a dăruit… i-a dăruit… i-a dăruit, iar mândra mânjeșteancă dă, din tot sufletul, din acest dar, tuturor.

A dăruit, dăruiește și, atât cât va trăi, va dărui, dar din darul lui Dumnezeu. Să nu credeți că toate astea sunt simplități, lucruri mărunte, ,,mărunțișuri”. Dimpotrivă! Doar Dumnezeu, Maricica și familia dumneaiei știu ce înseamnă toate astea. Doar ei știu câtă muncă ori sacrificiu stă în spatele acestui dar dumnezeiesc, câtă emoție dar și câtă bucurie stă în sufletul acesteia, căci ca să dai, trebuie, în primul rând, să ai. Ca să ai, trebuie să culegi, să te frămânți, să te zbați, să aduni, să  alergi, să slefuiești, și-apoi să dăruiești. Maricica Mihoianu – face din toate astea de peste 25 de ani, și-ar mai fi în stare de încă, vreo câteva sute de ani, dacă ar avea atâta viață. Fata din Mânjești, Maricica noastră, culege și se frământă, se zbate și adună, aleargă în sus și-n jos, uneori cu folos alteori fără folos, fără a obosi, fără a înceta să creadă, fără vreun folos material (că tot vorbim de materialism!). Atunci când reușește în ceea ce-și propune este fericită și din fericirea dumneaiei ne dăruie și nouă, că nu ar putea ține pentru sine această fericire. Atunci când nu-i reușesc planurile sau gândurile, merge mai departe, nu se oprește. Cercetează în continuare, precum Sisif cercetat-a. Născută în zodia pești, într-un mijloc de Mărțișor – o norocoasă zodie – Maricica este unul din vlăstarele, din cele 11, cu care au fost dăruiți familia Chiriac, Argentina și Gheorghe Chiriac. Maricica este o floare în minunatul buchet de 11, vlăstare ,,la care au ținut ca la ochii din cap, cunoscându-și din plin menirea de părinți și totodată de educatori, de sfătuitori și pilde pentru viață”: ,,Mânjești, Mânjești,/ Tânăr sat mereu,/ Sat frumos, Mânjești,/ Păzit de Dumnezeu.// Cu oameni buni și primitori,/ Ce vatra lor și-o prețuiesc,/ Cresc brave fiice, bravi feciori/ Și pe strămoși îi proslăvesc.”

Aceasta este natala imagine a satului în care a văzut răsăritul Sfântului Soare, Maricica, un sat ,,mândru, blagoslovit de Bunul Dumnezeu, cu țărani cuminți și harnici, cu bucuria regăsirii liniștii și binelui prin credința în Bunul Dumnezeu”. Liniște și bine, bucurie și hărnicie, cumințenie și mândrețe pe care o cântă ori o doinește și Maricica. A crescut aici, în acest binecuvântat sat, unde liniștea se confundă cu albastrul cerului și cu frumusețea codrului. A învățat aici, în acest sat blagoslovit de Dumnezeu, ce înseamnă să fii harnic și cuminte – virtuți morale ale omului bun creștin. Tot aici, în satul copilăriei sale, Maricica a învățat pentru prima dată sfânta rugăciune, și sfințenie puterii acesteia, rostită zilnic – și dimineața, și la prânz, și seara – înainte de culcare, pentru a primi cerească și dumnezeiască liniște – și în zi de post și în zi de dulce – pentru a primi ajutor de la Dumnezeu.

Maricicăi îi este cunoscut fiecare colț din sat și-i este dor de fiecare uliță, atunci când nu este în el. Cunoaște ,,oamenii, le înțelege gândurile și faptele”, iar dacă așa n-ar fi, Maricica ar suferi, iar această suferință n-ar putea fi salvată de niciun leac dătător de sănătate ori viață. Contrarăspuns, și satul o cunoaște și recunoaște, iar sătenii locului îi sunt mereu profund îndatorați, dar și recunoscători,  pentru că-i arată lumii, pentru că vorbește, fie și prin cântec, despre ei și despre frumusețea locului în care viețuiesc cu pace și liniște sufletească. În privirea Maricicăi, găsesc mereu o primăvară verde și înflorită, pregătită pentru rodul toamnei, văd o vară caldă și senină pregătită pentru-a iernii răceală,  găsesc o toamnă curată, bogată și plină de rod binecuvântat, văd o iarnă frumoasă și curată precum albul zăpezilor din cer căzătoare, veșmânt acoperitor peste glia străbună. Maricica s-a zbătut în viață și a reușit. A dăruit lumii, prietenilor, colegilor, urmașilor, dar înainte de toate, a dăruit neamului din care cu mândrie se trage, câteva albume muzicale, să le fie de drag ori alinare sufletească, fiecare cu rădăcină serioasă în frumusețe și autenticitate. Amintesc în treacăt, deocamdată, doar: ,,De la mama mulți mă cer”, realizat cu Viorel Leancă – Suceava și cu dirijorul George Sârbu; ,,Eu sunt fată de la Iași”, realizat cu TVR Cluj, redactor Dumitru Buzoianu. Sunt doar două exemple spre certificarea scrierii mele, albume ce cuprind piese emoționante și profunde ,,profunzime ce îmi dă curaj”, mărturisește interpreta. De unde-și culege seva ori profunzimea? O întrebare extrem de simplă! Din vatra satului, de-acolo de unde a crescut, din satul care pentru Maricica, este ,,un adevărat templu și un altar, care are un grai înaripat și puternic ce strălucește, purifică și aprinde entuziasme, ca o lavă clocotitoare”. Născută al patrulea copil, din părinți iubitori și păstrători de tradiție – tatăl ,,activa ca toboșar în fanafara lui Cercel din Mânjești”  – zburdalnică din fire (ca orice copil aș mai adăuga!) ,,uneori neascultătoare”, dar ce să-i faci? Așa sunt toți copiii! Maricica își începe ,,proiectul” cărții într-o zi de vineri ,,3 noiembrie 2002, într-o zi mohorâtă de toamnă”. Atunci, sau, abia acum în 2002, prinde curaj în a-și așterne pe hârtie (fie și ca o ciornă!), toate cele, care peste ani și ani, vor deveni, iată, o carte – Cartea Vieții.

Și așa, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, amintire după amintire, mai mult sau mai puțin, uneori un rând alteori câteva pagini, propoziție după propoziție, frază după frază, cartea începe să-și arate conturul. Azi, cei care citesc volumul Lucreției și Ioan Mititean, pot confirma toate acestea pentru veridicitate. Nu și-a uitat familia, ferească Sfântul, și nici n-o va uita niciodată! Că mare păcat ar face!
Tatăl, ,,iubea muzica, cântecul și jocul. Era un om frumos, de statură medie, harnic și sincer”, probabil cu el se aseamănă vlăstarul, nu degeaba se spune în popor că: ,,așchia nu sare departe de tăietor!”. Sau, ,,ce semeni, aceea culegi”. Maricica-și urmează întru iubire de tradiție, întru iubire de credință, mama și tatăl. Mama, ,,harnică  și sufletistă, frumoasă, scundă și cu un suflet nobil”, evident, o mamă mereu grijulie, pentru ca pruncilor și familiei să nu-i lipsească nimic. Copilăria i-a fost una fericită, alături de frații și surorile din familie – azi oameni cu principii de viață sănătoase, cu responsabilități, așezați fiecare la casa lui – ,,chiar dacă nu am avut nicio păpușă cumpărată din prăvălie”, toate acestea, și le confecționau ei din ,,cârpe, ori știuleți de porumb… ori din carton”. O copilărie frumoasă ,,fără răsfăț, îmbuibare cu bunătăți”, fără ,,atenție exagerată din partea părinților”. Și cu toate astea, toți au crescut mari și frumoși, oameni cumsecade și de omenie, primitori și prietenoși, unul mai frumos ca altul, sub iubirea și ochiul mereu prevăzător al părintelui care i-a făcut și născut.

Și-acum cred că este momentul de-a-i mai aminti pe toți cei 11 – frați și surori – de-ai Maricicăi, spre mare și mărită laudă: Ileana, Costică – dascăl la biserica din Țigănași, Gheorghe – ceramist, Maricica – personajul nostru, interpreta de muzică populară, apoi Aneta – filatoare – și Alexandru (Sandu) – muncitor constructor. I-au urmat, Viorel – de profesie sudor – și Valerica – țesătoare.  A rămas casnică Virginica, iar Eugenia este chimist. Singurul, probabil și mezinul familiei, Ionel, a urmat calea rugăciunii, iar azi îl găsim preot-călugăr la Muntele Athos. Când, unde și cum a început Maricica să cânte? ,,… prin casă, prin curte, prin grădină, cât mă ținea gura” (pag. 38), recunoaște precum un copil, de parcă toate astea s-ar fi întâmplată ieri, ieri-alaltăieri, având exemple serioase, demne de urmat. Alteori se urca într-un zarzăr mare din curte, de unde cânta ,,de răsuna zarea”. De fapt, asta a și făcut, ascultând la radio cântecele lui Maria Udrică – ,,Neica-l meu din Teleorman”, ori ale lui Ion Macovei ,,Cât dai moșule pe babă”, cântece cu care s-a și lansat. Tot interpreta ne mărturisește cum doar ea știe mai frumos, faptul că dacă, în școală ,,n-ar fi gustat prin orele de curs farmecul cuvântului lui Eminescu, Creangă, Sadoveanu și a altor genii date de poporul nostru, cât și din literatura clasică universală”, nu ar fi ajuns, astăzi, aici. ,,În anii de școală parcă verile erau mai frumoase și pline de trilurile păsărilor, iar iarna observa pe zăpadă urme de mistreți, de căprioară sau de iepure… De oriunde veneai, satul îți ieșea în întâmpinare cu scânteierea cupolelor bisericii din sat”. Este cea mai fericită mama din lume. Este o mama împlinită, chiar dacă viața de familie ori căsnicia nu a fost așa cum și-a visat-o, o dată intrată în Sfânta Biserică, pentru a-și mărturisi, în fața Altarului, dragostea. Cu primul soț, Dinu Mihoianu, (căsătorită în 1981) are doi copii minunați, la care se uită ca la Soare – Dana și Cătălin. Ba, nu de multă vreme a ajuns și bunică!

Faptul că țin în mână o carte despre tot ce înseamnă Maricica Mihoiani-Bălău, despre viața artistică a domniei sale, despre culegătorul și păstrătorul de folclor, despre omul de scenă și mesager al cântecului popular, despre satul în care s-a născut, a trăit și copilărit aceasta, sunt o adevărată binecuvântare. Citind și recitind volumul, preț de o clipă, m-am simțit fiu al satului Mânjești, m-am simțit neam din neamul mânjeștenilor, dar și al Maricicăi, cea născută pentru a transmite prin cântec emoție, trăire, bucurie. Indiferent de cât, de cum sau de ce s-a spus despre acest ambasador cultural – inconfundabilă și puternică, înțeleaptă și bună la suflet, veselă și grijulie, ambițioasă și de încredere, puternică și de onoare, răbdătoare și înțelegătoare, plină de speranță și entuziasm, inimă curată și sensibilă, prietenoasă și credincioasă, săritor, atent și sensibil la nevoile altora, patriot, tenace sau talentată, frumoasă și serioasă – fiecare vorbă îi vine ca o mănușă. Această este, a fost și, gândind că viitorul încă îi aparține, acesta va fi interpretul de muzică populară Maricica Mihoianu, din Mânjeștii Iașilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*