Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs…

Există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară. Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Ομεγα αποστολος του Θεου – marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii  (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare. Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie?

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.

Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani – 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.

Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină.

Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.

Care sunt cele mai importante probleme în noul mileniu? Suntem cu toţii familiarizaţi acum cu vestita teorie a unui teoretician politic american contemporan care vede în noul mileniu perioada a ceea ce descrie el ca fiind „o ciocnire între culturi”. Chiar dacã are sau nu dreptate în predicţiile sale, rãmâne adevãrat pentru Bisericã cã una dintre principalele probleme cu care va avea de înfruntat va fi şi cred cã va fi întotdeauna, cea a inculturaţiei. Ce va face Biserica cu privire la aceastã problemã? Când a fost predicatã evanghelia creştinã la greci, s-a confruntat cu o culturã ce nu era doar diferitã, cineva ar putea spune, ci total opusã, care a creat din punct de vedere istoric evanghelia – şi anume cultura semiticã. Istoricii dovedesc mãsura cu care cultura elenisticã a infiltrat iudaismul în timpul lui Iisus Hristos. Dar un studiu al perioadei patristice ne dezvãluie faptul cã inculturarea evangheliei în lumea anticã a greco-romanilor nu era, prin urmare, o sarcinã uşoarã.

Problema nu era doar prin ce mijloace sã înlocuieşti politeismul cu credinţa biblicã într-un singur Dumnezeu. Ea continuã mult mai adânc, atingând chiar etosul şi starea de spirit şi chiar punctul de vedere al lumii asupra culturii greceşti. Dupã cum reiese din reacţia filosofilor greci din primul secol, ca Celsus şi neo-platonişti, nu puteai asimila concepţia pe care creştinãtatea a adus-o, incluzând credinţa în Întruparea lui Dumnezeu şi în Învierea Sa, dupã moarte. La un nivel mult mai adânc, inculturarea creştinãtãţii în perioada patristicã s-a împiedicat la punctul de vedere al populatiei greceşti ce dãdea prioritate la „unul”, unitatea universului şi mişcãrile sale ciclice sau obişnuite, pe socoteala „mulţi”, aceasta însemnând fiinţele speciale şi concrete, ajungând la punctul de a privi „mulţi” ca fiind identic cu cãderea sau cu pãcatul. Cu alte cuvinte o evanghelie ce poartã cu ea respectul pentru istorie ca având un mult mai mare neinteres decât începutul lecturilor, a trebuit sã devinã o parte din cultura ce a suspectat istoria şi a privit începutul lucrurilor mai hotãrât decât sfârşitul sau eshatonul. Prin urmare, inculturarea a avut loc încã din acel timp. Pãrerile pot diferi printre învãţaţi, indiferent dacã a fost o inculturare reuşitã, demnã de încredere pentru evanghelie, sau dupã cum Harnack noteazã ” o elenizare acutã” a acesteia. Desigur, din punctul de vedere al tradiţiei noastre ortodoxe, ce s-a întâmplat în era patristicã a fost într-adevãr, o inculturare reuşitã, atâta timp cât puritatea evangheliei nu s-a pierdut prin aceasta. Ce s-a întâmplat prin urmare în era patristicã poate fi propus, cel puţin din punct de vedere ortodox, nu ca un model pentru a fi copiat, dar cu sigurantã ca un exemplu din care putem trage câteva lecţii pentru situaţia de astãzi.

Care ar putea fi aceste concluzii?

În primul rând, trebuie sã notãm faptul cã Biserica din acel timp dãdea atentie slãbiciunilor culturii greceşti şi observa faptul cã aceastã culturã îşi epuizase posibilitãţile sale. Acest diagnostic al sfârşitului societãţii lor a permis Pãrinţilor Bisericeşti, atât celor greci cât şi celor latini sã punã evanghelia într-o situaţie criticã faţã de cultura veche şi sã propunã alternative acesteia. Situaţia în care suntem astãzi nu este diferitã din acest punct de vedere, numai cã Biserica nu poate sta vis-a-vis de cultura sa, atât timp cât în oarecare mãsurã a contribuit la creaţia sa. În orice caz, ceea ce Biserica ar trebui sã noteze astãzi este cã trãim la sfârşitul unei culturi istorice, modelatã de iluminism, şi cã evanghelia ar trebui desprinsã de aceasta şi sã fie prezentatã ca o alternativã a acestei culturi. Dacã Biserica nu reuseşte sã facã aceasta, alţii ar putea interveni în a rãspunde la nevoile omului în perioada prezentã de tranziţie, dupã cum mã tem cã deja o fac. În peroada patristicã faptul cã Biserica intrã într-un dialog continuu cu cultura ce o înconjoarã, îi împiedicã pe alţii de a pãtrunde în ea. Trebuie sã subliniem din aceastã lecţie cã Biserica din zilele noastre joacã un rol important în a dialoga cu cultura predominantã la nivelul cel mai adânc, dacã este sã evitãm marginalizarea sau relativizarea.

În al doilea rând, Pãrinţii greci nu au luat pur şi simplu o pãrere criticã asupra culturii elenistice, însă au intrat destul de adânc în ea şi au întemeiat legãturi creative cu premisele lor. Aceasta a luat variate forme. La nivelul culturii, de exemplu, s-au acceptat multe lucruri şi s-au încreştinat ca sãrbãtori naturale, ritualuri de tot felul. La nivelul filosofic, toate întrebãrile adunate de greci erau privite ca legitime, mai presus de orice preocupare ontologicã a gândirii greceşti, care a fost în mare mãsurã strãinã Sfintei Scripturi si culturii semitice. Terminologia filosoficã a fost prompt împrumutatã şi folositã în teologie. Limba greacã a fost adoptatã în unele pãrţi nevorbitoare de limbã greacã, în timp ce folosirea latinii în vest nu a prezentat niciodatã o problemã pentru unitatea Bisericii.

Toate acestea nu au avut loc pe socoteala Evangheliei. Orientarea eshatologicã a Sfintei Scripturi a fost pãstratã prin evenimentele Învierii, reprezentarea iconicã a Împãrãţiei în Euharistie, puternicul accent plasat pe comunitate şi monasticism, ca o formã de protest împotriva secularizãrii, etc. Cu alte cuvinte poate şi trebuie sã foloseascã toate formele unei culturi date, cu condiţia ca aspectele principale ale concepţiei biblice sã fie menţinute. Biserica în aceste situaţii trebuie sã-si dea seama de ceea ce este important şi trebuie sã menţinã aceasta cu orice preţ. Aceasta nu este o sarcinã atât de uşoarã pe cât istoria epocii patristice o arată, Ea subliniazã importanţa crucialã a teologiei în toate formele. Teologia trebuie sã încerce sã atingã convergenţa în ceea ce priveşte aspectele esenţiale ale Evangheliei, care trebuie menţinute, cu toate cã sunt exprimate în forme culturale diferite, fãrã cunoştinţã teologicã şi sensibilitate poate foarte uşor periculos. Vorbind atât de mult despre istorie vom susţine că Teologia, pe de altã parte, la nivelul doctrinei se înrudeşte cu izvorul, printr-o Hristologie condiţionatã pnevmatologic este o cerere (revendicare, pretenţie) a doctrinei Întrupãrii. Prin asumarea şi împãrţirea pe deplin a firii umane, Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, a hotãrât ca Biserica Lui sã-i permitã mereu intrarea în mod deplin, în orice culturã. Faptul cã Fiul lui Dumnezeu a intrat într-o anumitã culturã care este (o reprezintã) mediul evreiesc sau iudaic, al unui anumit timp în istorie, poate fi uşor considerat cã El a sfinţit, doar o parte (un detaliu) chemând astfel ca toate celelalte culturi sã fie convertite la aceasta. Într-adevãr, o Hristologie care nu este condiţionatã pnevmatologic, poate conduce la o asemenea concluzie. În orice caz pnevmatologia se îndreaptã spre o Hristologie, care este eshatologicã şi prin urmare, cuprinzãtoare. Hristosul Duhului nu este un individ (o persoanã) imaginarã, în El însuşi, El are un trup. El este primul nãscut printre fraţi. Şi aceasta poate fi extinsã pânã la considerarea Lui ca un „Hristos cosmic” şi ca anacephaleosis a toate. Nu existã neam şi culturã în care El sã fie irelevant. Datoritã Sfântului Duh El poate fi în toate locurile şi în toate timpurile sau vremurile. Acest accent pus pe Pnevmatologie, cu referire la Întrupare, nu este acelaşi cu cel întâlnit atât de des în zilele noastre, dupã care într-un fel sau altul toate culturile conţineau (aveau) prezenta Sfântului Duh. O Pnevmatologie care este separatã de Hristologie, este la fel de rea ca o Hristologie fãrã Pnevmatologie. Sfântul Duh este prezent peste tot. El zboarã (se poartã) oriunde doreşte şi umple toate lucrurile, dupã cum zice rugãciunea închinatã Lui. Dar El niciodatã nu sãvârşeşte ceva fãrã Iisus Hristos sau independent de El. El primeşte de la Iisus Hristos si se îndreaptã spre El. Nu existã „economia Sfântului Duh”. Existã numai economia Fiului, implicând inevitabil Întruparea lui Iisus Hristos (aceasta fiind în alte forme decât cea istoricã). În loc sã-L facem pe Sfântul Duh o persoanã divinã care lucreazã separat de Iisus Hristos, mai bine sã-L privim ca o persoanã ce-L face pe Iisus Hristos cuprinzãtor (accesibil). În Duhul lui Iisus Hristos înceteazã de a mai fii iudeu sau grec: „În Iisus Hristos nu mai este nici iudeu, nici elin…” în timp ce într-un anumit sens existã toate acestea deodatã (în acelaşi timp). Duhul îi permite lui Iisus Hristos sã intre iarãşi şi iarãşi în orice culturã şi sã şi-o asume, purificând-o (curãţind-o), cãci ceea ce este semnificativ în cele din urmã, este descoperit în Iisus Hristos. Toate acestea permit o varietate de expresii (exprimãri) culturale ale aceluiaşi Iisus Hristos.

O mare daunã a fost adusã Evangheliei, atunci când misiunea Bisericii a fost înţeleasã ca o promovare, şi chiar foarte des ca o impunere, a unei anumite culturi. Aceasta nu înseamnã cã Evanghelia, pentru a fi predicatã, trebuie separatã total de formele culturale. Ea înseamnã mai degrab, cã misiunea ar trebui sã respecte libertatea poporului de a exprima adevãrul în propriul lor fel, cu condiţia ca, învăţătura fundamentalã sau cea a lumii sã rãmânã cea propovãduitã de Evanghelie. Prin urmare, pretinde discernãmânt, un discernãmânt pe care Duhul îl oferã prin înţelepciune teologicã, prin Ortodoxie în sensul ei original. Rolul Bisericii, în fiecare este prin urmare de cea mai mare importantã şi constã în supravegherea şi asigurarea cã noile forme culturale întruchipeazã şi nu distrug concepţia fundamentalã existenţialã, pe care Evanghelia lui Iisus Hristos o aduce lumii. Pentru culturã, este o problemã foarte complexã, şi aceasta nu poate fi întotdeauna distinsã de concepţia lumii pe care o exprimã. Teologia trebuie sã înzestreze Biserica cu direcţiile, coordonatele şi principiile fundamentale, care îi vor da posibilitatea sã hotãrascã (sã decidã) într-o situaţie datã în care formele culturale întruchipeazã adevãrata Evanghelie şi care exprimã de fapt „altã evanghelie”. În orice caz, Biserica trebuie sã aplice un criteriu teologic şi nu unul etic simplu, care poate fi deseori identic cu cel cultural. Cu alte cuvinte, întrebãrilor de exemplu: dacă magia sau poligamia, şi opusul lor, monogamia, constituie probleme etice în contextul cultural din Africa, sau se înrudesc cu concepţia fundamentalã a Evangheliei, este posibil de rãspuns numai în cazul în care noi cunoaştem în ce constã aceastã concepţie. Aceasta este ceea ce conştiinţa (înţelepciunea) teologicã a Bisericii poate sã ne aducã la cunoştinţã. Prin urmare, întrebãrile fundamentale sau finale privind modul de a fi pe care Iisus Hristos îl reprezintã în Duh vor fi extrem de importante în noul mileniu când epoca sau manifestarea creştinãtãţii va fi încã o datã crucialã pentru existenţa Bisericii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*