Mereu învăţăcel şi pedagog

Pe strada Armenească, mai sus de “Franzeluţa”, cum te ridici la deal spre locurile de veşnicie, pe partea stângă, se află o clădire în trei caturi. Este căminul Institutului de Arte. Aşa se numea în antica mea tinereţe. Aşa vreau să-l numesc şi acum, pentru că de multe ori mi s-au scurs ochii pe la geamurile largi, unde locuia o domniţă blondă care îmi desferecase inima din tânguioasa mea melancolie. Ce rău îmi părea că nu aveam măcar un clopoţel de glas ca să-i cant o serenadă de pe caldarâmul zgrunţuros.

Iar căminul acesta forfotea de cântec ca un Vulcan dezlănţuit. Aici îşi dezmorţeau buricele degetelor viitorii interpreţi, compozitori, aspiranţii la glorie efemeră, dar şi de lungă durată. La parter, sub o scară, îşi improvizase o mini ciubotărie Ioan Paulencu, care îşi pusese de gând să-I încalţe pe toţi studenţii. Aici cochetau şi îşi expuneau monologurile viitoarele actriţe şi regizoare pentru teatrele de amatori.

Pe Gheorghe Mustea, junele de la balcon, care mereu exersa ba la vioară, ba la nai, l-am cunoscut prin intermediul lui Valeriu Drumea, care era în căutare de texte pentru melodii populare. I-am şi scris “La casa cu grinzi bătrâne”. Din câte îmi amintesc cuvintele erau simple şi frumoase. Eram cu toţii debutanţi. Valeriu Drumea a cântat: “La casa cu grinzi bătrâne/ Dorul tare greu mai vine/ Pune, mamă, dor pe masă/ Şi aşteaptă-ne acasă/ Mama este stâlp de poartă/ Ne petrece şi ne-aşteaptă/ Şi de-atâta aşteptare/ Ochii I se fac izvoare…” Ştiu că Marcela Benea, poeta de la Văratic şi colega mea de facultate, punea la îndoială ultimele două rânduri: “Şi de-atâta aşteptare/ Ochii I se fac izvoare…” Mi se pare, că le-ai împrumutat de la Grigore Vieru. Şi asta m-a pus în gardă. Am stat câteva zile cu plachetele de versuri ale lui Vieru şi am răsuflat cu uşurinţă că nu voi fi învinuit de plagiat. Dar, ironia sorţii, public textul integral în revista “Femeia Moldovei” în unul din numerele din anul 1980. Îmi telefonează Nadejda Cepragă şi-mi cere consimţământul de a face un cântec. I-am spus că îl cântă déjà Drumea. Lasă că eu am să-I dau altă alură, a zis Nadejda. Şi i-a dat o “alură” nemaipomenită. Printre nevinovatele mele rânduri ea a introdus o strofă din Glossa lui Eminescu.

Ştiu că Gheorghe Mustea a făcut aranjamentul, dar nu a semnat lucrarea. El zicea: “Alecsandri nu a semnat “Mioriţa”, nu-mi însuşesc nici eu melodiile populare. După asta textul a fost preluat de Nadejda Cepragă, Nicolae Cibotaru şi Lidia Bejenaru. Aranjamentul îi aparţine lui Constantin Baranovschi. Şi versiunea lui  Constantin este splendidă. Dar ceea ce au făcut doi studenţi de la arte: Mustea şi Drumea, rămâne o bombonică. Bombonică, pierdută , din păcate, prin fonotecile Radiodifuziunii.

Mic de stat ca şi Ştefan cel Mare din a cărui viţă se trage, acest copil frumos al melosului cosmic şi terestru, are norocul şi bucuria de a se fi născut într-o familie cu mulţi copiii: şase fraţi şi o soră. Şi toţi ca unul au cântat. Andrei Mustea de la “Fluieraş” este artist al poporului şi un virtuos ţambalagiu, compozitor şi OM.

Că e din os domnesc, o spunea şi la o emisiune televizată: “Neamul Mustenilor trăieşte pe aceste locuri (satul Mândreşti n.n.) de două secole, este un adevăr de care sunt sigur. Dar am fost uimit să aflu la Bacău, acum câţiva ani, un detaliu surprinzător. Vizitând casa-muzeu “George Bacovia” şi cercetându-i arborele genealogic, am dat de o ramură a Mustenilor, un nume de Mustea, purtat de o bunică a marelui poet. Am mai aflat că acei Mustea, care descind din vremurile domniei lui Ştefan cel Mare, erau cărturari şi se numărau printre sfetnicii domnitorului. A fost o descoperire pentru mine cu semnificaţii emotive deosebite”

Gheorghe Mustea, să ştiţi, este o personalitate marcantă a vieţii cultural artistice a Moldovei: harul său găsindu-şi expresia într-un spectru valoric pluridimensional: compozitor, interpret, profesor universitar, rector al Universităţii de Stat a Artelor (1999-2002). Meritele i-au fost încununate cu prestigioase titluri şi distincţii: laureate al Premiului Tineretului, Laureat al Premiului de Stat, artist al poporului, cavaler al Ordinului Gloria Muncii, deţinător al Medaliei “M.Eminescu”, cavaler al Ordinului Republicii.

Şi acum, la început de septembrie, trece timid pragul Academiei de Arte, unde , în faţa studenţilor, talentaţi şi mereu puşi pe şotii, se simte ca şi în acel secol trecut, când venea cu traista plină de instrumente ca să cucerească Capitala şi Catedrala Muzicii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*