Trei decenii de aviație: de la „IL-62″ la „BOIENG 707″

La sfârşitul lunii februarie 1971, Florian Dănălache, Cornel Burtică şi Ioan Avram au trimis lui Nicolae Ceauşescu o notă comună referitoare la achiziţionarea a două avioane sovietice de pasageri „Il-62″ pentru compania „Tarom”. Discuţiile pe marginea documentului semnat de miniştrii Transporturilor, Comerţului Exterior, respectiv Industriei Construcţiilor de Maşini au avut loc la 29 martie 1971, într-o şedinţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu a susţinut fără echivoc ideea achiziţionării a trei avioane lung-curier „Il-62″, deşi serviciile de întreţinere pentru aparatele americane erau mai răspândite decât cele pentru avioanele sovietice, iar costurile de exploatare erau aproape duble în cazul Il-ului 62, comparativ cu cele existente la „Boeing 707″ şi „McDonnell Douglas DC-8″. După un an şi jumătate de la şedinţa respectivă, sovieticii au anunţat că încetau fabricarea aparatului „Il-62″ pentru a oferi spre vânzare o variantă îmbunătăţită: „Il-62M”. Această schimbare a determinat autorităţile române să ia în considerare posibilitatea anulării contractului încheiat cu „Aviaexport”. O hotărâre în acest sens a fost aprobată de membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. în şedinţa din 9 octombrie 1972. Concomitent, s-a decis rechemarea în ţară a echipajelor româneşti care învăţau în URSS despre modul cum se pilota aparatul „Il-62″ şi s-a hotărât achiziţionarea din SUA a trei avioane lung-curier „Boeing 707″.

După noi discuţii purtate în paralel, la sfârşitul anului 1972 şi începutul anului 1973, cu reprezentanţii firmelor „Aviaexport” şi „Boeing”, autorităţile române au acceptat primirea celor trei aparate „Il-62″ comandate în primăvara anului 1971. Primele două Il-uri 62 au fost livrate companiei „Tarom” în luna aprilie 1973 (YR-IRA şi YR-IRB), iar cel de-al treilea a ajuns la Bucureşti în luna aprilie 1975 (YR-IRC). Ulterior, au fost primite şi două „Il-62 M” (în septembrie 1977 – YR-IRD; în decembrie 1978 – YR-IRE, care a ajuns la Flotila 50 Aviaţie Transport). La începutul anului 1973 a fost încheiat şi un contract de cumpărare a două avioane noi „Boeing 707″ pentru compania „Tarom” (YR-ABA şi YR-ABC), precum şi a unui „Boeing 707-3K1C” (YR-ABB), amenajat special pentru şeful statului român. Avionul respectiv a fost livrat la 3 iunie 1974 şi demnitarii români l-au utilizat până în luna septembrie 2010 (în acel moment fiind în proprietatea companiei „Romavia”). Un al doilea avion „Boeing 707-3K1 C” (înmatriculat YR-ABD) a fost livrat Flotilei 50 Aviaţie Transport la 31 martie 1979, acesta fiind menţinut ca rezervă a aparatului principal de transport a preşedintelui ţării. La 27 februarie 1990, avionul respectiv a fost preluat de compania „Tarom”, apoi a revenit la „Romavia” şi a fost avariat grav în cursul unui zbor de antrenament (10 ianuarie 1991). Piloţii români au evaluat greşit condiţiile meteo de pe aeroportul Otopeni, au lovit pista cu motoarele nr. 1 şi 2, au deteriorat aripa stângă, iar lângă motorul nr. 1 s-a declanşat un incendiu. Aparatul a fost adus în cele din urmă la sol, fără pierderi de vieţi omeneşti.

În plan propagandistic, decizia de a achiziţiona şi folosi avioane americane pentru deplasările lui Nicolae Ceauşescu în străinătate (cu excepţia zborurilor spre URSS, atunci fiind utilizate doar modele sovietice de aparate) a constituit o sfidare la adresa Moscovei. Până în anul 1989, toţi ceilalţi şefi de state din cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au utilizat doar avioane construite în Uniunea Sovietică.

La 7 aprilie 2003, cele două aparate „Boeing 707″ cumpărate pentru compania „Tarom” în anul 1973 (YR-ABA şi YR-ABC) au fost vândute împreună pentru suma de 600.000 de dolari, în cadrul unei licitaţii organizate de Bursa Română de Mărfuri. Este interesant de semnalat şi faptul că, în momentul în care autorităţile de la Bucureşti şi-au exprimat în anul 1972 intenţia de a achiziţiona din S.U.A. avioane pentru „Tarom”, reprezentanţii companiei americane au propus livrarea a trei aparate „Boeing 707-320 C”, preţul total al comenzii fiind de circa 45 de milioane de dolari.[1] Contractul negociat de cele două părţi a avut o clauză de offset, România urmând să achite aproximativ 10% din valoarea contractului prin fabricarea în ţară şi livrarea în S.U.A. a opt părţi componente ale avionului „Boeing 727″.[2] Departamentul Apărării al Statelor Unite nu a fost de acord cu prevederile clauzei de offset, considerând în mod repetat că trimiterea în România, de către compania „Boeing”, a unor echipamente moderne, în scopul producerii de părţi componente pentru „Boeing 727″, nu respecta embargoul instituit de S.U.A. la începutul Războiului Rece, în domeniul exportului de tehnologie industrială şi utilaje ultramoderne în statele comuniste.

Opinia conducerii Pentagonului a fost ascultată de reprezentanţii companiei „Boeing” şi lista iniţială cu utilajele care urmau să ajungă în România a fost scurtată, pentru a nu se oferi autorităţilor de la Bucureşti tehnologie civilă de ultimă oră, care putea fi utilizată şi în uzinele româneşti cu profil militar. Cu toate acestea, opoziţia Departamentului Apărării a continuat, considerându-se că, dacă românii ar fi fost supuşi unei presiuni, aceştia ar fi fost în cele din urmă de acord să cumpere cele trei avioane, fără a se încheia o clauză de offset. Opinia respectivă nu era împărtăşită de conducerea companiei „Boeing”, offset-ul fiind, în opinia sa, „un «element critic» în propunerea «echilibrată în mod delicat» (subl.n.)”.

Henry Kissinger a fost de acord cu părerea specialiştilor companiei americane şi, într-un memorandum trimis la 16 ianuarie 1973 preşedintelui Richard Nixon, a menţionat opinia acestora, astfel: „Dacă «Boeing» pierde contractul, Statele Unite vor pierde o tranzacţie de 45 de milioane de dolari, importantă pentru balanţa noastră de plăţi, precum şi un echivalent net de 1350 de locuri de muncă pe an la uzina „Boeing” din Seattle. Va fi nevoie o derogare de la [sistemul] COCOM doar pentru o singură piesă din utilajul de fabricare. Acest lucru nu ar trebui să provoace nici o dificultate, deoarece o derogare de la [sistemul] COCOM a fost acordată în trecut pentru un model mai mare al aceluiaşi echipament (subl.n.)”.

Preşedintele Richard Nixon a aprobat propunerea secretarului de Stat, de a se încheia contractul respectiv împreună cu clauza de offset dorită de autorităţile române.
————————————-
1) În nota comună din 23 februarie 1971, semnată de Florian Dănălache, Cornel Burtică şi Ioan Avram, au fost menţionate următoarele preţuri: pentru un avion „Boeing 707-320 C” – 12.135.816 dolari (echivalent cu 72.814.896 lei valută Vest); pentru un aparat „McDonnell Douglas DC 8-63 C” – 15.271.604 dolari (91.630.054 lei valută Vest); pentru un avion „Il-62″ – 8.400.000 ruble (56.028.000 lei valută Est). Ibidem, dosar nr. 39/1971, f. 14-15.
2) Pentru intenţia autorităţilor române de a obţine în anul 1964 date despre performanţele avionului „Boeing 727″, vezi Petre Opriş, Francezii au propus României avioanele de pasageri „Caravelle 10 R” şi „Mercure”, în revista „Art-emis. Magazin cultural”, sâmbătă, 23 iunie 2012, http://www.art-emis.ro/istorie/1027-francezii-au-propus-romaniei-avioanele-de-pasageri-caravelle-10r-si-mercure.html.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*