În dialog cu un reputat reprezentant al ştiinţei istorice, acesta remarca faptul că oamenii politici de valoare apar după un preludiu de minimum cincizeci de ani, edificatoare fiind evoluţia Brătienilor. Şi îmi sucesc mintea ca nerodul căutând în calendarul la zi personaje care ar corespunde exerciţiului, fără a putea configura decât umbre părelnice. Pe tema regalităţii, un subiect cu suspectă revenire la TVR, nu prea mai ai ce să brodezi, personajele din jurul tragicului rege fără ţară, Mihai I, nemotivând posibila opţiune de reconversie dinastică a României, exilul regal nereuşind să depăşească în tragism suferinţele suportate de marea masă a populaţiei în cei 50 de ani de totalitarism.
Apoi, pe altă parte, restituirea „in integrum” a proprietăţilor foştilor stăpâni/moştenitori, fără nici o nuanţare, fără instituirea unor clauze de interes public sau de reală probitate a calităţii de moştenitor a creat, iarăşi, multiple şi meritate proteste, marea majoritate abil retrase de pe piaţa media. Şi este de-a dreptul hilar să afli că nu ştiu ce individ sau ONG, a suta spiţă la căruţa nobiliară a unei defuncte excelenţe, vine de peste mări şi ţări sau de unde vine pentru a-şi recupera proprietatea ca moştenitor (spre exemplu un imobil care găzduieşte de 70 de ani o filială a Academiei Române, un Institut de cerecetare sau o Clinică de maxim interes public). Culmea este că, şi în calitate dobândită de moştenitor/proprietar, acesta, în lipsă de interes, lasă respectivul imobil să se ruineze.
Aberantă este şi coborârea unor pricopsiţi sub limita a 200-300 de ani, acolo unde se zice sau se pare că aşa şi pe dincolo, avocaţii şmecheri să trăiască, şi ne trezim cu reîmproprietăriţi la moşteniri de la 1800 cum, pe aceeaşi culme a absurdului, un proclet de primar dorea cu tot dinadinsul să confere lui Ştefan cel Mare titlul de cetăţean de onoare post-mortem al respectivei localităţi. Ca şi alte nenumărate exemple, fiecare şi toate împreună demonstrează fără tăgadă activismul politic post-revoluţionar al corupţiei, corupţilor şi corupătorilor. Pe altă falie, cam toate guvernele care s-au succedat la putere până acum s-au situat pe poziţia moştenitoarelor de drept a masei succesorale rămasă de la Ceauşescu, nefiind în stare să adauge mai nimic care să le demonstreze vizibil existenţa, interesul, valenţele ctitoriale. Arendaşi, intermediari, deţinuţi de drept comun cu clauză de imunitate asigurată de clan, gaşcă, partid, partiduleţ, parlament!
Exasperant în minciuna reala a nestaturii sale politice mi s-a părut însă, în această ţiganiadă a referendumului finalul de mesaj al lui Traian Băsescu din 27 iulie. Cacialmist inveterat, cunsocător în profunzime a sistemului de organizare a electoralelor, preşedintele suspendat încă a înşirat gogoriţe după gogoriţe, descalificându-se şi mai abitir, convingând şi mulţi alţi nehotărâţi de iminenta intrare în eclipsă prezidenţială a personajului. În primul rând clamarea absenteismului ca obiectiv principal este la graniţa penalităţii fiind o clară incluziune în capitolul de drepturi constituţionale ale cetăţeanului. Apoi descalificarea la hurtă a membrilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu excepţia angelică a portocaliilor – singurii reprezentanţi ai adevărului, aberantă.
Traian Băsescu, în plină secetă declarată, se face că plouă, uitând de prezenţa în birourile electorale ale secţiilor de votare a reprezentanţilor coaliţi (de la coaliţie). Şi îl asigur, în cunoştinţă de realitate, că, spre exemplu UDMR-ul şi-a multiplicat reprezentanţii acoperind întreaga hartă urbană a ţării, un mucalit ieşean concluzionând că ungurii nu au mai fost atât de mulţi în partea asta de Românie de la trecerea hoardelor de huni spre Câmpia Panonică! Dar şi pentru domnul ex-preşedinte este mai mult decât clar că birourile electorale lucrează în spiritul legii, cu teamă şi responsabilitate civică, componenţii acestora, cum şi preşedintele ţării, derobându-se în exerciţitarea funcţiei de partizanatul politic, devenind oameni care „exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat”! Trucajele de rezultat, dacă se face aşa ceva, sunt posibile la nivel statistic, acolo unde controlul nu mai aparţine direct cetăţenilor oneşti, clarificaţi în demersul democratic. Şi atunci, mă întreb cum şi alţii, de ce „fluieratul din februarie” jicneşte nemeritat şi golăneşte miile de cetăţeni care au acceptat funcţia de membri ai birourilor electorale?
În relaţie directă, în aceeaşi vinere şi tot la TVR a revenit în prim plan cosmopolitul T. Baconschi, acelaşi personaj care a fost destituit de Boc pentru malpraxis de discurs, dacă vă mai amintiţi de sintagma „viermilor” din Piaţa Universităţii. Aburind într-o gestică de comunitar european cu adresa la Bruxelles sau undeva pe-aproape definirea democraţiei, raţă cu repetiţie, le cerea românilor să se lipsească de dreptul de a vota, absenteismul, în mintea lui de labirint neural, asigurând păstrarea la Cotroceni a celui care, sigur ca singurul, încă îşi menţine cota de iubire, respect şi admiraţie profundă, a cel puţin 99 la sută din populaţia ţării. Sau poate numai 98, 97 la sută… Şi tocmai aceştia sunt opriţi din a-şi dovedi încrederea, preţuirea, etc., şamd!
În sine, conform unei cutume a medicinii populare, referendumul seamănă izbitor cu al şaptelea cap/capăt al unei bube/copturi generate de casta politică, semn indubitabil că toţi aceştia, arendaşii de ţară, componenţii „triadelor” şi-au cam trăit traiul (politic), şi-au mâncat mălaiul! Care sunt celelalte şase capete? Număraţi singuri. Dar s-o faceţi şi la „referendumul” parlamentar din noiembrie.
Lasă un răspuns