Dialoguri lirice Raluca Nicoleta Bocu și Romeo Tarhon

Copil abia (R.T.)

Eu sunt copil abia, tu ești deja matura
Ce-bătrânește într-o clipă ca-ntr-un ceas.
Secundei lumii tale nu îi cunosc măsura
Și nu pot să îi vin din urmă pas cu pas…

Eu sunt cel verde, cel fraged, cel lăstar
Ce-abia am lăstărit la margini de livadă,
Tu ești o creangă veche cu frunze de pojar,
Eu cresc, tu te usuci și ești a vremii pradă…

Eu sunt abia o adiere pe-o stâncă-n larg de mare,
Abia adii și pletele mi le răsfir val după val,
Tu ești furtuna care vine, bate și, ucigătoare,
Să surpe lumea se izbește sinucigașă-n mal…

Eu sunt un licăr doar, mijind domol din scrum
De jar abia aprins la primul ceas de-amurg,
Tu arzi de peste zi și zi de zi în vâlvătăi și fum,
Și focul tău te mistuie în flăcări care curg…

Copil-stejar (R.N.B.)

Eu vin din lumea ceea în care ai mai fost,
Sunt doar copil de floare, de rază și poveste,
Mă văd cum stau pe-o stea ce nu îmbătrânește
Și vreau secunda lumii să o opresc, cu rost.

Tu să te-ntorci acolo, în veacuri separate
De lumea de poveste, în cea de oameni mari,
Căci poate azi, cei mici, de mâine sunt stejari,
Din frunze verzi se schimbă în frunze conservate.

Eu sunt copilul mare, prin sufletu-ți copil
Respir un aer dulce din valuri reci de mare,
Furtuni de vise-ți bat misterios în soare
Și porți izbesc în lumea ce crede că-s umil.

Și pot să fiu scânteia din jarul de nestins
Cu inima ce arde în trupul meu micuț,
Mai chem spre tine săbii, mereu să le ascuţ,
În vâlvătai te-aprinde să fii și tu cuprins!

Tu eşti copilul, oare? Să-ți fiu copilul eu?
Mă-ntreb și eu asemeni ce suntem peste vreme,
Tu n-ai curaj să-mi spui, te zbați în anateme,
Iar eu rămân răspunsul copilului mereu…

Eu sunt secunda lumii în timpul tău hoinar,
Îmbătrânești cu vremea și mergi alene-n pas,
Mai vrei să iei din zgura măsurii ce-a rămas,
Din timpul meu îți dau, să fii copil-stejar!

 

Te-am rătăcit  (R.T.)

Te-am auzit și n-am știut în taină să te-ascult
Ca pe o frunză tristă dintr-o duioasă rapsodie,
Ci m-am închis într-o cascadă de tumult
Și te-am crezut arpegiu lipsit de armonie…

Te-am observat și n-am știut cum să te văd
Ca pe o lebădă sublimă alunecând suavă,
Ci m-am închis în gheața sinistrului prăpăd
Al unei note reci din gama cea mai gravă…

Te-am detectat și n-am știut să te miros
Ca pe esența unui opium de mac nedeflorat,
Ci m-am închis în cupa unui iris veninos
Al unui marș funebru sfâșietor cântat…

Te-am rătăcit și n-am știu cum să te caut
Ca pe o perlă într-o scoică pierdută în nisip,
Ci m-am închis precum un strigăt într-un flaut
Fără ecou, fără pereche, fără viață, fără chip…

 

M-ai rătăcit (R.N.B.)

Când îți șopteam în vise prea tainice cuvinte
Nu auzeai din mine cum izvorau șuvoi,
Din foșnetul de frunze când culegeai căințe
În cântece de vânt pe vers de lacrimi-ploi.

Nici n-ai văzut cum arde în ochii mei un far,
Cascadele durerii veghind la țărm de mare,
Și nici cum simfonia din mine curge iar
Din chip de neputință, în chip de alinare…

Tu m-ai văzut, dar… n-ai văzut aievea,
Cum lunec înspre valuri tristețea unui gând
Şi n-ai văzut talazul spre mine cum venea,
M-ai rătăcit în gheață, în gheață rămânând …

Ai încercat arome din mine să deguști,
Dar n-ai simțit parfumul din anii-mi tinerești
Din note reci de liră azi nu mai poti să muști,
Din veninosul iris sorbi ochii goi, funești.

M-ai rătăcit în boabe sticloase de nisip,
Nepreţuită perlă închisă-ntre carcase
Sau printre vechi mesaje lăsate într-un şip
Din strigătu-ți, durere ce-n piept mi se lăsase…

 

 

Ți-aș fi  (R.T.)

 

Ești ca o frunză crudă  mustind de clorofilă,

Ca un lăstar de seve din humă și argilă…

Ți-aș fi  în vis izvor de apă vie și cleștar,

Să-mi dai, când înflorești, o cupă de nectar.

 

Ești ca mătasea de argint în rochie de nufăr

Ce își așteaptă vremea ascunsă într-un cufăr,

Ți-aș fi oglindă-n vis  la ceas sfios de noapte

Să te dezbrac de alb și să te-mbrac în șoapte.

 

Ești ca un zvon al unui timp ce nu va mai veni

În amintirea unui vis ce-n vise se va nărui.

Ți-aș fi uitare să nu plângi când te trezești,

De lacrimi și de dor, iubito, să nu te ofilești…

 

 

Și poate (R.N.B.)

Sunt ca o frunză verde
Plutind în anotimpuri
Și din abis se vede
Că-i verde doar în gânduri…

Din humă și nisipuri
Mă pot preface-n perlă,
În mugur de pădure
Să-ți cânt un vers de mierlă…

Și, poate, la izvorul
Din care vei bea apă
Îmi vei sorbi nectarul
Din floarea ce aşteaptă…

Sunt voalul de mătase
Din frunza de pe ape
Când vraja nopții coase
Iubirile-mi sub pleoape.

Și-n cufărul acela
În care m-ai închis
Visez că e nacela
Din zborul spre abis…

Ca-ntr-o oglindă vie
Spre ceruri când privesc
Mă văd ca-n reverie
Firesc în nefiresc…

Și-aud venind în noapte
Din miez de beznă, iar,
Tăcute, albe șoapte
Iubindu-mă-n zadar…

Și timpul cum mă-ntoarnă
La freamăt de pământ,
Aud cum glasu-n goarnă
Mă cheamă spre cuvânt,

Cum amintiri și vârste
Ce-n ani s-au împlinit
Ne schimbă-n acatiste
Păcatu-n gând râvnit…

Uitând cum e visarea
În cele prea lumești,
Mai vezi doar alinarea
Din lacrimi îngerești.

Iar zborul înspre stele
Mi-e măsurat în ani,
Lumina dintre ele
E șoaptă de profani.

Și toate-acestea-n firea
Ce stai de o citeşte,
Gândești că-s strălucirea
Ce poate izvorăște

Şi-n sete, să-ţi iei apă
Când vei sorbi nectarul

Din floarea ce te-aşteaptă,
Eu să îţi fiu altarul…

 

M-aș face (R.T.)

M-aș face pisc de munte pentru tine
Și pentru ochii tăi masive mari, alpine,
Pentru-un sărut lungi arcuri carpatine
Și creastă crestei tale ca să fii cu mine…

M-aș face apă pe întinderi planetare
Și pentru ochii tăi o mare, cea mai mare,
Pentr-un sărut ocean albastru-n zare
Și lacrimă din lacrimi de cleștare…

M-aș face orizont din pescăruși și vele
Și pentru ochii tăi un cer clipind de stele,
Pentru-un sărut o galaxie din inele
Și univers din universuri peste ele…

M-aș face face flacără din cremene aprins
Și pentru ochii tăi aș arde ca un cuptor încins
Pentr-un sărut dogoritor ca soarele nestins
Și-aș arde-n foc de focul tău cuprins…

 

Dac-ai putea, sărut… (R.N.B.)

Din vârf de stânci, uitate în milenii
Trecute-n vânt şi ploaie spre pierire,
Dac-ai putea să îţi întorni decenii
Sărut de stea să-mi furi din amorţire.

Din ape de cristal sau ape foarte tulburi
Secate-n sare sau în albiile prea pline,
Dac-ai putea să te preschimbi în fluturi
Să-mi furi sărut de flori diamantine.

Şi din crepusculul născut în curcubee
Prelins în lacrimi, perdele diafane,
Dac-ai putea să-mi faci noi Căi-Lactee
Sărut de univers să-mi furi între icoane.

Din flăcări, ca din rai, în prea-mărire
Ce-mi mistuie în suflet azi norocul,
Dac-ai putea să-mi treci în nemurire

Un răspuns la Dialoguri lirice Raluca Nicoleta Bocu și Romeo Tarhon

  1. Manu spune:

    Mai postati poezii ale acelor doi, fantastici poeti!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*