Diversiunile opoziţiei împiedică dezbaterea problemelor fundamentale ale ţării

Urmăresc în ultimele săptămâni dezbaterile dintre guvern şi opoziţie, Preşedintele Băsescu şi PDL. Ele demonstrează instalarea unui climat politic de o adversitate fără egal, în care opoziţia, pierzând alegerile locale în ţară, aflată în dezagregare şi nemaiputând să revină la majoritatea artificială pe care şi-a creat-o în ultimii ani, şi-a propus să frâneze orice acţiune ce ar duce la realizarea obiectivelor propuse de noua guvernare. Restituirea imediată a banilor, reţinuţi în mai 2010, de către Preşedintele Băsescu în persoană, ca să dea greutate „binefacerii” ce o oferea salariaţilor şi pensionarilor, nu a căzut deloc bine opoziţiei. Aşa că, după învestire, a intrat în acţiune planul săbiilor pregătite de preşedinte pentru a reduce entuziasmul noului guvern de redresare a stării sociale a ţării. Liderul contrelor, al loviturilor de răspuns prompt, nu este altcineva decât preşedintele, care nu poate să accepte că noii guvernanţi nu se mai lasă dirijaţi de  Măria Sa, cum a reuşit în guvernul Boc, guvern marionetă, pur marcă Băsescu.

Conflictul a început cu lupta  pentru persoana care va participa pe 29 iunie la Bruxelles,   la întrunirea Consiliului European: preşedintele sau primul ministru, fiecare dintre ei, afirmând că este îndreptăţit constituţional. Foşti prim miniştri şi analişti afirmau că este indreptăţit primul ministru, citând Constituţia şi practicile anterioare ale Consiliului European şi din celelalte ţări. Primul Ministru Ponta, primind acordul, cu o pondere consistentă de voturi (249 pentru, 3o contra şi PDL), printr-o Declaraţie  din partea Parlamentului României, organ legislativ suprem, ce exprimă voinţa poporului, a trimis documentul la MAE şi de aici la Parlamentul European. Delegaţia României este formata din Primul Ministru Victor Ponta, Ministrul de Externe Andrei Marga şi Ministrul cu Probleme Europene, Leonard Orban. Victor Ponta consideră gestul  lui o revenire a Parlamentului României la rolul său în toate acţiunile pe plan european. Până acum, Parlamentul ţării a fost exclus de la decizii. De-acum, este normal ca România să fie reprezentată constituţional şi eficient pe plan European.Este necesară implicarea României în viitorul buget al UE, pentru ca ponderea de bani afectată României să fie la nivelul aşteptat.

Însă, nici preşedintele Băsescu nu a cedat şi, negând validitatea Declaraţiei dată de Parlament, spunând că nu este constituţională, a trimis şi el o adresă la MAE, dar nu a ajuns la secretariat, ci la un secretar de stat, fapt ce a făcut să nu se mai audă de ea. Din această încrâncenare, în deosebi a preşedintelui, care nu acceptă ca primul ministru să-şi ducă la capăt obiectivele propuse, mai ales că tematica este de politică internă, nu este exclus ca la Parlamentul European să ajungă ambii  „pe acelaşi scaun”, cum ironic afirmă unii ziarişti şi analişti, şi să se creeze un moment de discomfort pentru imaginea ţării noastre în acest înalt for.

 Oricum, din această înfruntare şi confruntare dintre cele două instituţii fundamentale ale statului român, preşedinţia şi guvernul, practici vechi ale preşedintelui Băsescu, nu avem decât de pierdut, deşi ambele ar trebui să colaboreze şi să-şi împartă atribuţiile, conform prevederilor constituţionale şi regulamentelor UE.

Dar istoria ultimilor 6 ani ne-a convins că preşedintele Băsescu nu poate colabora cu guvernul şi cu primul ministrul care nu i se supun necondiţionat. Politica sa dictatorială are consecinţe drastice asupra mersului ţării înainte pe drumul progresului, asupra creării unui climat de cooperare şi înţelegere între factorii de decizie în problemele economice şi sociale ale ţării, ca şi în cele privind politica externă. Altfel, mi s-a părut logică întrebarea lui Ponta, potrivit căruia dacă el nu merge la Parlamentul European, unde se discută problemele specifice ale guvernelor, el cum află ce s-a discutat acolo? Îl aşteaptă la Aeroport pe preşedinte să afle ce s-a vorbit la Consiliul European?  No coment !

Ceea ce mi se pare foarte important de subliniat este faptul că prin argumentele sale, primul ministru a redat Parlamentului demnitatea de putere legiuitoare a ţării şi, prin aceasta, a redat şi poporului român demnitatea şi mândria naţională, ca reprezentant  al ţării, în multitudinea categoriilor lui sociale şi profesionale. De aceea, „Declaraţia” dată de Parlament pentru participarea la Consiliul European a primului ministru, şi luată în răspăr şi chiar nesocotită de preşedinte, trebuie să rămână paşaportul cu viză valabilă, pusă de poporul român, pentru a-i apăra interesele.

Iar dacă la Consiliul European va fi acceptat deschis Victor Ponta, atunci, era Băsescu se apropie de final. PDL şi mentorul său nu mai pot recupera ce au pierdut la alegerile locale, unde USL a câştigat 170 de primari şi 36 de preşedinţi de consilii judeţene (31 PSD, 14 PNL şi 21  PC). Acest vot dominant stârneşte temeri mari în PDL, dar şi preşedintelui; PDL se teme de marea putere a Uniunii Social-Liberale, care poate arunca PDL de pe scena politică a ţării, iar preşedintele de suspendarea cu care este ameninţat, dacă nu înţelege că Guvernul şi Primul Ministru sunt factori fundamentali în stat şi că nu mai este posibilă puterea lui discreţionară

Ţinta guvernului de a realiza schimbarea trebuie permanent alimentată cu fapte reale pentru popor, care şi-a pus mari speranţe. Amplul său orizont de aşteptare, ca şi optimismul şi entuziasmul său nu rezistă mult, ard repede dacă nu sunt susţinute, pentru că a fost prea mult înşelat în cei 22 de ani de aşa zisă „democraţie”, care s-a desfăşurat ca în fabula lui Grigore Alexandrescu, „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei!”

Alt motiv de „gâlceavă” sau dezbatere a urmat după măsura luată de guvern pentru trecerea Institutului Cultural Român condus de Horia-Roman Patapievici, din subordinea preşedintelui Traian Băsescu în subordinea Parlamentului României. La ceastă măsură, personal, m-am gândit de când acest aşa zis „prestigios” preşedinte, recunoscut astfel de cei apatrizi şi batjocoritori ca el ai poporului şi culturii române, a promovat la Expoziţia din America drept exponate specifice culturii româneşti un ponei cu zvastica pe crupă, imagine care a oripilat pe toţi cei care preţuiesc sincer arta, limba, istoria şi cultura română. Afirmaţiile lui din volumul Politice au produs iritare prin conţinutul defăimător la adresa României şi a poporului român. Despre dragostea de ţară, limba română, istoria românilor, cultura românilor şi Eminescu are cele mai degradante şi înjositoare gânduri şi cuvinte, aprecieri pentru care nu numai că nu ar fi mai trebuit să fie Preşedinte al ICR, plătit cu o sumă enormă, dar şi sancţionat.

În ianuarie 2005, Traian Băsescu, preşedintele nou-ales din România, l-a numit pe Patapievici în funcţia de şef al Institutului Cultural Român (ICR), înlocuind după o perioadă de 15 ani pe scriitorul Augustin Buzura. Ce afinităţi au fost între ei, nu ştiu, dar pot crede că tocmai ura, dispreţul şi lipsa de elementar respect faţă de poporul român, limba şi cultura română i-a unit de l-a numit director la cea mai reprezentativă instituţie culturală română în străinătate.

Având o relaţie bună cu preşedintele Traian Băsescu, l-a apărat în 2007, când Parlamentul a început procedura de suspendare a sa.

Protestul papioanelor din 18 iunie 2012, din faţa ICR, a fost reacţia susţinătorilor lui Patapievici, în fapt, câteva sute de oameni care s-au adunat în faţa sediului Institutului Cultural Român (ICR), situat pe Aleea Alexandru, în Capitală, pentru a protesta faţă de decizia Guvernului de a trece această instituţie din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului României. Cât era de nimerit sau adecvat preşedintele Băsescu, prin limbajul distins şi comportamentul societal ales, civilizat să fie preşedinte de onoare al unui astfel de Institut Cultural Român ne-am lămurit cu toţii în cei 12 ani de şefie ai lui, atât ca primar al capitalei, cât şi ca preşedinte al ţării. Punând alături expresiile injurioase, suburbane, degradante ale lui Patapievici faţă de limba română, poporul român, istoria românilor etc., cu expresiile licenţioase ale preşedintelui faţă de ziariste, oameni simpli sau oponenţi politici, ajungi la proverbul românesc că „cine se aseamănă, se adună”. Protestul papioanelor nu a mişcat pe nimeni, ci doar a stârnit curiozitate, ca mulţime multicoloră care purta la gât papioane din mătase, hârtie sau tablă, ce făceau parte din ţinuta obligatorie a lui Patapievici, pentru a-şi manifesta solidaritatea cu el. Printre protestatari, între timp au mai apărut şi politicienii Mihai Răzvan Ungureanu şi Theodor Paleologu, care n-au prea fost luaţi în consideraţie de tinerii intelectuală protestatari, dacă  Mihai Răzvan Ungureanu a simţit nevoia să spună că „Îmi pare rău să văd că există tineri intelectuali care primesc pasivi prezenţa noastră aici”.

Ajunsă aici nu pot să nu mă întreb:

De ce trecerea unei astfel de instituţii cu extindere sau răspândire internaţională nu ar trebui să intre în subordinea Parlamentului? Nu este acesta reprezentantul legal şi necesar al justiţiei întregii ţări? Nu este Parlamentul, ca instituţie, ce are o comisie formată din reprezentanţi din diferite domenii ale culturii, mai capabil să supervizeze conţinutul obiectivelor ICR-ului, decât un preşedinte cu limitele sale culturale recunoscute?Doar Institutul Cultural Român nu este apanajul exclusiv al intelectualilor autodeclaraţi! Iar trecerea lui sub auspiciile Parlamentului Român, în concepţia noastră, abia aşează lucrurile sau instituţiile noastre în adevărata lor albie !

Că preşedintele Băsescuşi PDL-ul, aflaţi în opoziţie acum, nu au alt scop decât să distrugă tot, distrgând atenţia guvernului, dar şi a opiniei publice, de la principalele problemele grave pe care trebuie să le rezolve, în cele căteva luni până la alegerile parlamentare, ca apoi, să aibă motive să spună că acesta nu şi-a îndeplinit angajamentele luate faţă de electorat, este lesne de înţeles, de către cei ce le cunosc modelul de comportament. Guvernarea USL are acum o grea răspundere. Trebuie, pe de o parte, să ia măsurile de urgentare a auditului în ministerele în care s-au descoperit fraude imense, atât din banii publici, cât şi din fondurile europene, care au fost cheltuiţi cu maximă largheţe, iresponsabil şi pe obiective fără nici o trebuinţă, iar pe de alta, să răspundă tuturor acuzelor reale sau inventate pe care le ridică opoziţia. Ei acum trebuie să scoată ţara la liman, reducând corupţia, devenită politică de stat, în guvernarea Boc, în care s-au înregistrat cele mai fabuloase acte de fraudă, de la vârf la bază, miniştri, primari de judeţe, preşedinţi de Consilii Judeţene, vânzări de energie electrică la preţuri exorbitante pentru populaţie, înfometând-o; evaziunea cea mai mare, care atingea 40 la sută din PIB, etc.

Deşi nici Guvernul Boc, dar nici Boc însuşi, n-a excelat, ca prim ministru, prin competenţă şi superprofesionalism, cu atât mai puţin miniştrii săi, al finanţelor, al educaţiei, al internelor, al dezvoltării rurale şi turismului, se observă că, după prăbuşirea de la putere, în urma alegerilor locale, şi-au găsit ca preocupare şi preaocupare vânarea guvernanţilor USL, ca plagiatori în propriile teze de doctorat sau lucrări publicate. Nu iau apărarea nimănui în acest caz, pentru că am exigenţa ca oamenii desemnaţi pe funcţii ministeriale să fie înalt calificaţi, să aibă o bună expertiză în profesia lor, expertiză, care la unii ministri desemnaţi de USL, lipsea, de această dată. Dar cruciada împotriva plagiatului, nu ştiu cum s-a întâmplat, că au pornit-o tocmai membrii celui mai incompetent partid din cei 22 de ani, în raport cu PSD-ul, care de-a lungul anilor, s-a verificat ca având buni profesionişti. Vânarea lui Victor Ponta, ca autor care a plagiat în teza de doctorat, după mine, un tânăr bine instruit, cu o gândire aplicată, bine intenţionat în schimbarea în bine a ţării, mi se pare a fi rezultatul unei cruciade dusă cu cele mai murdare mijloace, legale sau nelegale, cinstite sau necinstite, interne şi externe, pentru compromiterea lui, ne dovedită însă. Dacă i se va dovedi plagiatul situaţia este de nediscutat, dar până atunci, blamul mi se pare prea mare.

După cum tot nedreaptă mi se pare şi pedeapsa de arestare cu executare a doi ani de închisoare de către Adrian Năstase, dată de justiţie, după un proces care a durat 8 ani, cu circa o mie de  martori, fără să i se formuleze verdictul. Aruncarea cu ură şi dispreţ a muncii unui mare fost om de stat, care a reprezentat cu deosebită pregătire profesională şi politică guvernul ţării, ministerul de externe, preşedinţia Camerei Deputaţilor, şi care mai putea încă servi ţara, fiind numai la vârsta mediană, mi se pare o judecată lipsită de spirit umanitar şi de perspectiva plusului de valkoare adăugată cu care putea veni pentru progresul continuu al societăţii noastre. Iar dacă la această stare de lucruri adăugăm şi faptul că, în faţa acestui verdict dezastruos pentru munca sa, el a încercat să-şi curme viaţa, iar liderii opoziţiei, ca nişte hiene, îl suspectează de prefăcătorie şi sunt dezamăgiţi că nu i-a reuşit încercarea, tabloul dezumanizării justiţiei noastre şi al politicienilor opoziţiei este de neconceput, chiar fără cuvinte.

Ce monştri naşte setea de putere! La cât de multe diversiuni şi incredibile aberaţii pot recurge cei care au pierdut puterea.

În încheiere, mă bate gândul să mai pun două întrebări:

1. – Ce semnificaţie are afirmaţia pedeliştilor că:

„În toamnă, va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte, începe vânătoarea mistreţilor !”

2. – Dar erorile celor din justiţie privind destinele umane numai pământenii de rând trebuie să le suporte? Ei sunt deasupra legii?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*