(Monologul lui C. Tănase)
Azi m-am întîlnit cu El. Mi-a propus să ne-mpăcăm! A zis că mă iubește. I-am spus că-l ador. A zis că mă visează. I-am spus că-l venerez.
A zis că dacă El s-a împăcat recent cu principalul său rival de afaceri și dușman politic, atunci de ce nu ne-am împăca Noi, cei care am fost cîndva într-o singură barcă a luptei contra lui Voronin și-a comunismului, în general?! De ce n-am redeveni amici, Noi, cei care putem ușor șterge c-un burete tot trecutul injurios, scuzîndu-ne reciproc de cele întîmplate cu voia și fără voia Noastră?!-a tot zis EL.
De ce nu ne-am consolida anume acum, cînd R Moldova așteaptă ca niciodată marea ei schimbare la față prin dînsul?!-a continuat EL.
Iar președintele următor de ce n-ar fi anume prietenul meu, carele mi-a fost din 2009 pînă mai ieri inamic atroce, deși, trebuie să recunosc, EL înglobează în sine și un continent întreg de calități, vecine cu o mahala de vicii pur omenești!-am conchis EU.
Așa că Eminescu mi-a adus în sfîrșit Împăcarea.
Împăcarea cu cel de mi-a dat un telefon și m-a invitat, oarecum rușinat, în bîrlogul său din Guvern, să mă revadă.
Azi m-a revăzut.
Azi l-am revăzut.
Și, braț la braț, ne-am dus pe Aleea trecutului neglorios să plantăm în iunie trandafirii albi ai Păcii dintre frați. În locul, unde creșteau holde imense de ghimpi, mursecați de lupi, ciori și urecheați, spre rușinea Noastră, a tuturor!
Ce-a urmat după acest subotnik de Vineri în doi poate că nu veți afla niciodată.
Deocamdată Istoria tace …
La Toți Anii, Regăsite Amic!
Lasă un răspuns