Deşi cam timid, adevărul începe să spargă crusta care l-a acoperit ani la rând. Timonierul-şef al navei încă numită „România” a emis anul trecut o referire uimitoare la fantoma nonagenară şi la Conducătorul Statului din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
Departe de a fi un „fan” al actualului şef al statului, opinez că, deşi controversată şi violent comentată, declaraţia acestuia (nu tocmai dezinteresată) a reprezentat un moment al demnităţii, chemat „la judecata istoriei”. Precizez că nu sunt xenofob, nu sunt rasist, nu sunt antieveu (nu folosesc expresia inexactă „antisemit”), ci naţionalist. Nu mi-este ruşine să afirm, ba chiar sunt mândru. Naţionalist a fost şi Eminescu, şi Iorga, şi Goga… Nu am nimic împotriva nici unui popor, dar nu pot rămâne indiferent când, în ţara mea românii sunt călcaţi în picioare de către străini. Exasperaţi de intoxicările masive şi dezinformările la care sunt supuşi de decenii, românii vor lideri care să-i reprezinte şi să-i apere de sclavia şi de haosul totalitarist care a cuprins planeta.
Imediat după „marea harababură” decembristă din ’89, o cloşcă parşivă a scos din oul otrăvit, puiul bastard al iredentismului maghiar – o „uniune culturală” cu certificat nelegitim de partid politic. Construită pe criterii etnice şi, sine die, interzisă prin actul fundamental al Ţării, s-a comportat încă de la „naştere” foarte precoce, la fel ca o „traseistă”, cum s-a dovedit a fi pe parcurs. Mai clar, începând cu 1990 şi până azi, formaţiunea în cauză a aşteptat la marginea drumului, TIR-ul guvernamental. A ieşit pe centură şi indiferent de culoare TIR-ului, a făcut semn, şi, „hopa-sus!”, la destrăbălare, pe seama prea-toleranţilor români. Pentru a-şi promova interesele s-a făcut „frate cu dracu'”, adică s-a culcat cu oricare partid sau coaliţie aflată la volanul câştigător. Cu excepţia unui an şi jumătate, cât a fost frustrată de favorurile „puterii”, traseista în cauză şi-a făcut de cap cum a vrut. Pe fruntea acestui Cal Troian (al cui oare?) stă înscrisă parafraza „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem… la putere!”
Unele judeţe din inima Ardealului s-au transformat în enclave ale nostalgicilor „Sfântului Ştefan” (nu Ştefan cel Mare al românilor, altul), un fel de ghetouri, de unde românii discriminaţi, sunt alungaţi din propria vatră. Un popă ticălos, fals „erou” al „revoluţiei” din ’89, fabricat de „agenturile secrete străine” a îndemnat tot timpul pe etnicii maghiari din România la nesupunere şi la ieşirea în stradă, dar nimeni nu i-a clintit un fir de păr. Ajuns europarlamentar din partea României şi apărat de privilegiile „traseistei” din iatacul puterii, luptă pe faţă împotriva ţării care l-a hrănit şi ale cărei interese ar trebui să le apere. De fiecare dată U.D.M.R.- ul a fost implorat să rămână în guvernare, făcându-i-se hatârul, altfel, vezi Doamne, întreaga Românie ar intra în vibraţie seismică, s-ar scufunda pământul şi s-ar şifona amărâta de imagine a ţării, şi de ei schimonosită.
După „telerevoluţie”, proaspăt-unsul premier, nepotul „mătuşii Tamara”, face prima vizită, în noua calitate, la Tel Aviv, după care declară ritos în faţa întregii naţiuni: „România are o înţelegere secretă cu Israelul!” A trecut apoi marea gârlă, a aterizat la Washington unde i s-a făcut un instructaj adecvat, o primă atestare a însuşirii acestuia fiind emiterea „urgentă” a nedemocratei, abuzivei şi neconstuţionalei O.U.G. nr. 31/2002. În contrapondere, articolul 30 din Constituţia României menţionează:
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” Oricine poate constata că prin conţinutul tendenţios, O.U.G. tropăie cu nonşalanţă peste prevederile actului fundamental al Ţării, dar suntem în ţara lui „merge şi-aşa!”
Autorităţile locale au primit ucaz de la stăpânire ca toate străzile cu numele Mareşalului Ion Antonescu să fie rebotezate. Busturile i-au fost demontate de pe soclu, ascunse, acoperite cu sarcofag din tablă sau, pur şi simplu distruse. După litera O.U.G., Mareşalul a fost declarat „criminal de război” la ordinul Moscovei, pentru a putea fi „judecat” de Tribunalul Poporului”, condamnat înainte de „proces” şi asasinat de către slugile regimului pro-sovietic al cărui conducător neoficial a fost Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn).
Conducătoare din umbră a ţării şi executantă directă a lui Stalin în România (motiv pentru care fusese supra-numită Stalin în fustă), a deţinut în anii de după Al Doilea Război Mondial – până în 1952, când a fost înlăturată -, funcţia de ministru de externe şi vice-prim ministru. Documentele au demonstrat rolul ei tenebros în istoria României, fiind contestată chiar de către consângenii ei sionişti. A adus numeroase prejudicii ţării prin instaurarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege. A călcat în picioare drepturile fundamentale ale tuturor cetăţenilor români, a implementat politica de pauperizare şi de exterminare a elitelor naţiunii române. Printre altele a fost co-semnatară a actului prin care România a cedat U.R.S.S., Insula Şerpilor. Actualul premier al României promovează cu insistenţă subiecte legate de poporul evreu, şi-a pregătit şi susţinut doctoratul cu tema „Istoria evreilor din România” (specializare în Israel). Înainte de numirea în actuala funcţie, urma să fie numit şeful „Centrului de studii evreieşti” din Iaşi. Pentru întregirea imaginii, redau: „Ana Pauker pe peretele lui Ungureanu!”, aşa titra, cu litere de-o şchioapă, cotidianul „Ziua” din 28 iunie 2006. Ştirea menţiona că actualul premier Mihai Răzvan Ungureanu, pe atunci ministru de externe, a dispus afişarea portretului unuia din principalii vinovaţi de genocidul comunist din România – Ana Pauker-Robinsohn.
Gestul MRU este discutabil. Respectând canoanele istoriei, afişarea portretului fostei torţionare a poporului român este totuşi justificată, aceasta fiind cândva ministru de externe. Cum rămâne însă cu eliminarea portretului Mareşalului Ion Antonescu din galeria şefilor de guvern ai României? În scrisoarea impertinentă a doi congresmeni mai mult sau mai puţin „americani”, Alfonse D’Amato şi Christopher Smith, din 9 August 1995 (între timp, pe unul dintre ei l-a chemat Cel de Sus la dreapta judecată), adresată preşedintelui de atunci al României, îşi exprimau „profunda îngrijorare” cauzată de „campania continuă de reabilitare a lui Ion Antonescu şi a Gărzii de Fier”. Recurgând la o largă gamă de ameninţări inacceptabile, cei doi cereau – cu ce drept? – „o declaraţie politică de denunţare a lui Antonescu drept criminal de război” etc., etc. şi îndepărtarea portretului Mareşalului din Palatul Victoria. Spre onoarea sa, replica ministrului Culturii şi Cultelor din acea vreme, academicianul Răzvan Theodorescu, referindu-se la portretul Mareşalului Antonescu din sediul Guvernului a fost pe măsură: „Atâta vreme cât între conducătorii statului german este enumerat şi Hitler, imaginea lui Ion Antonescu poate fi întâlnită în cărţi, manuale, colecţii de portrete interne, cum e şi cea de la Palatul Victoria, nefiind vorba de expunere in public. La Palatul Victoria au fost montate portretele tuturor prim-miniştrilor României, iar portretul mareşalului Antonescu, ca prim-ministru în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu putea lipsi.”
Astăzi portretul Mareşalului este… „invizibil”.
Cazul contelui maghiar Albert Wass (1908-1998) pluteşte deasupra legii. Dovedit, pe baza unor mărturii incontestabile, inclusiv maghiare, responsabil pentru masacrarea, a 14 români şi evrei, în localităţile Sucutard şi Mureşenii de Câmpie (atrocităţile au fost comise după intrarea în vigoare a Dictatului de la Viena, în zilele de 22 şi 23 septembrie 1940), la 13 martie 1946 Wass Albert a fost declarat criminal de război. Şefii U.D.M.R., Marko Bela, Verestoy Attila & Co., intens preocupaţi de cultul personalităţii criminalului, au insistat ca acesta să fie reabilitat. Spre dezamăgirea – nu numai a lor – sentinţa iniţială a fost reconfirmată în data de 10 martie 2008. În ciuda faptului că fapta este pedepsită prin lege, astăzi, Wass Albert e repus în drepturi de către secuii care îl pomenesc la fiecare sărbătoare cu puternic iz iredentist. În parcul memorial din centrul oraşului Odorheiul Secuiesc a fost amplasat un nou bust al lui Wass Albert (al treilea, după alte două aflate în judeţul Mureş). Pentru adormirea spiritelor, pe soclul bustului au fost inscripţionate doar două cuvinte „Vandor szekely” (Secuiul rătăcitor).
După ce aţi lecturat relatările de mai sus, e simplu de apreciat faptul că în România legea este aplicată cu dublu taler. Păstrând similitudinea cu poziţia geografică a României şi Australiei, la „antipodul” lipsei de verticalitate a conducătorilor actuali ai României şi cu înregimentarea lor în slujba intereselor străine neamului românesc, se situează apelul primului-ministru al unui stat occidental puternic: „Suntem martorii unui val de patriotism venit din partea majorităţii australienilor. Această cultură s-a creat în peste două secole de zbateri. […] Majoritatea vorbim engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, sau orice alta limbă. În consecinţă, dacă doriţi să fiţi parte a acestei societăţii, învăţaţi limba! Majoritatea australienilor cred în Dumnezeu. […] Fapt care a fost demonstrat, această naţiune a fost fondată pe principii creştine de către bărbaţii şi femeile de credinţă creştină! […] E cu siguranţă adecvat a se afişa asta pe pereţii şcolilor noastre. […] Vom accepta credinţele voastre fără a vă întreba de ce. Tot ce vă cerem este să o acceptaţi pe a noastră şi să trăiţi cu noi în armonie şi bucurie paşnică. […] Aceasta este Patria noastră, acesta este Pământul nostru şi stilul nostru de viaţă. Vă vom permite orice oportunitate pentru a vă bucura de toate, dar dacă nu veţi înceta să vă mai plângeţi, să vă mai văitaţi şi să dispreţuiţi Steagul nostru, Onoarea noastră, Crezul şi Stilul nostru de viaţă, vă recomand cu căldură să profitaţi de o altă mare liberatate australiană, libertatea de a pleca. Dacă nu sunteti fericiţi aici, atunci plecaţi! Nu v-am obligat noi să veniţi aici. Voi aţi solicitat să trăiţi aici, aşadar, acceptaţi ţara pe care voi aţi dorit-o.” […] „Imigranţii, nu australienii trebuie să se adapteze! Asta e, va convine sau nu. Sunt sătul de îngrijorarea acestei naţiuni în privinţa ofensării unor indivizi sau a culturii acestora.”
Cred că nu mai este nevoie de vreun comentariu.
Lasă un răspuns