Plutonul de execuție al uitării nemeritate

Mitropolitul Visarion Puiu

 „Printre puţinii ierarhi ortodocşi români ai sec. XX şi asemenea celor bizantini, Visarion Puiu a gândit şi a înfăptuit în Biserica în care a slujit numai într-o viziune ecleziologică şi deopotrivă geopolitică”. (Adrian Nicolae PETCU)

Există o anumită retractilitate păguboasă, sechelele aservirii, ale diplomaţiei în genunchi, proprii celui slab, obedientului,  faţă de presupuşi posibili hegemoni în multe şi nediscutabile subiecte, cum moştenirea lăsată de Eminescu ( pentru unii), cum istoricul recuperării unor mari personalităţi ale culturii şi istoriei române, între care şi  Mitropolitul Visarion Puiu. Cum arăta recent istoricul Gică Manole: «istoria, manipulată, rămâne o armă de temut;  reconcilierea în istorie rămâne o problemă de maximă seriozitate în care probitatea ştiinţifică trebuie să rămână o realitate de netăgăduit.(…) Sunt profund mâhnit de indiferenţa şi tăcerea pe care opinia publică românească le afişează în faţa asaltului imposturii, când viaţa noastră, destinul nostru, sunt ipotecate de o mână de secături care au şansa de a ne „dirigui”… „spre culmi de progres şi civilizaţie”, de către grupuri politice cinice care n-au nimic sfânt, de indivizi ce au trădarea în sânge şi dispreţ faţă de propriul lor popor» (Revista ART – EMIS Academy,  februarie 2012).

Portret

Varii interese, multe dintre acestea acoperind meschin obligaţii, îndatorări conjunctural aplicate pe complexa biografie a marelui ierarh, lestează devoţiunea profesională, ştiinţifică  a istoricilor care sunt obligaţi să-şi întrerupă căutările,discursul,  pentru a demonta informaţia trucată prin interes politicianist. Şi repet ceea ce, într-un alt context, îmi spunea un reputat specialist în domeniul patrimoniului naţional:” Mult mai greu şi costisitoare este restaurarea  unui obiect de patrimoniu decât chiar re-construcţia sa” şi, continui eu, enorm de dificilă este restaurarea în adevăr a nevinovăţiei unui om. Absolvirea mitropolitului Visarion de condamnarea la moarte acum, la 48 de ani de la trecerea spre cele veşnice, scoaterea dosarului său din teancul celor 302, câte au stat înaintea „Tribunalului Poporului” din 1946 pare aproape imposibilă, blestemul „precedentului” topind orice început de iniţiativă. Cine sunt temătorii de „precedent”? Ei, da, asta este o altă mare nenorocire care apasă, fără a şi bântui, nemoştenitorii de conştiinţă. Din fericire în cei 16 ani de existenţă, Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu” din Roman, laborioasa activitate a membrilor săi (istorici, cercetători de recunoscută valoare, prelaţi) asigură un volum impresionant de documente mărturisitoare ale nevinovăţiei „călugărului-ostaş” în faţa instanţei de judecată a oamenilor dar mai ales a celei dumnezeieşti. „Aceste  mărturii – spunea apăsat P.S. Dr. Ioachim Băcăuanu, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi a Bacăului , la cea de a XVI-a ediţie a simpozionului, februarie 2012  – vor constitui într-o zi un dosar întreg pentru ideea ca Visarion Puiu să fie declarat sfânt al bisericii noastre, un mărturisitor, un apărător al credinţei, care a pus în valoare cultura şi spiritualitatea acestui neam binecuvântat de Dumnezeu”.

În Dicţionarul teologilor români, spre exemplu, autorii scriu: „Datorită ultimei funcţiuni (mitropolit al Transnistriei, cu sediul la Odesa – 1942-1944,  n.red.), după al doilea război mondial a fost nevoit să se refugieze din aug. 1944 în apusul Europei (Austria, Italia, Elveţia, iar din Sept. 1949 în Franţa). ” Semantica este uşor aplecată de o vinovăţie închipuită sau una acceptată ca aparţinătoare marelui ierarh, de parcă intronarea sa,  ca recunoaştere a vredniciei, a talanţilor de adâncă trăire monahică şi a virtuţilor de recuperator al lui Dumnezeu într-un teritoriu în care s-a vrut alungarea Lui de către bolşevici, ar fi fost la îndemână oricui. Or era nevoie acolo de o personalitate misionară de prim rang a Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce l-a şi determinat pe conducătorul de atunci al statului, Ion Antonescu, cu acordul Patriarhiei, să ceară ca tocmai vlădica Visarion să fie Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria  în 1942.  Visarion Puiu certifica încrederea prin supra-plusul proiectelor de redresare ale Fondului bisericesc din Bucovina, crah care ameninţa în 1936 înseşi temeliile de existenţă materială ale bisericilor şi mânăstirilor aflate sub oblăduirea Mitropoliei Bucovinei care îşi avea sediul la Cernăuţi. “Analizând starea de lucruri – scrie arhim. Mihail Daniliuc -, noul chiriarh a format o comisie alcătuită din ingineri silvici şi juristul Mitropoliei care, în urma cercetărilor făcute, a prezentat în faţa Adunării Eparhiale, întrunite în aprilie 1936, cauzele care au dus la crahul financiar al Fondului Bisericesc: amestecul ilegal în administrare a unor politicieni, efectuarea de tranzacţii oneroase pe termen lung, contractarea unor credite sufocante cu dobânzi exagerat de mari.  Proiectul noului regulament  de conducere şi administrare a fondului bisericesc este promulgat prin Decret Regal în 1936. Din  “administrarea corectă, demnă și cu frică de Dumnezeu a Fondului Bisericesc al Mitropoliei Bucovinei”, în doar trei ani, din suma realizată, un echivalent a circa 760 kg. aur,  se restaurează biserici şi mânăstiri, se realizează numeroase acţiuni culturale şi filantropice. Este protejată şi încurajată activitatea celorlalte biserici şi culte. Acesta era ierarhul providenţial dar şi de unanimă recunoaştere căruia i se cerea, în 1942, să refacă speranţa prin credinţă a populaţiei transnistrene şi asta cu atât mai greu cu cât condiţiile erau cele de front, de război. Ferm în delimitarea sa dar şi a Bisericii faţă de orice imixtiune politică, vlădica s-a împovărat, după modelul apostolic, cu dificila obligaţie a păstorului în adunarea turmei, în restaurarea relaţiei dintre biserică şi creştinii dintr-un spaţiu blestemat, cum Dealul Căpăţânii pentru Isus.

Ce i se impută mitropolitului? Că ocupă o astfel de funcţie în condiţiile instaurării unui regimului militar în zonă . Că îşi asuma obligaţia să organizeze bisericile  şi să concilieze  spiritual  populaţia de peste Nistru. Să-l readucă pe Dumnezeu în spaţiile desertificate  prin  ateismul stalinist.

După câteva luni, aflat la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi de înaintea revoluţiei din 1917, asistând la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte, iar la biserică a vedea noutatea slujitorilor arhiereşti în năvăliri în adevăr mişcătoare, între care, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi precum îmi spun preoţii – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică … Din punct de vedere a ordinii publice până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.

În mai puţin de doi ani mitropolitul reuşeşte să asigure creşterea numărului preoţilor, foarte mic faţă de cele 1292 comune cu 2468 sate. Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi, şi a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl dădeau gratuit imensei mulţimi de săraci: ruşi, români, ucrainieni, nemţi, creştini ortodocşi, catolici, mahomedani sau evrei. A fost o perioadă plină de realizări, s-au redeschis locaşuri de cult care, vreme de decenii, au avut altă destinaţie (grajduri, depozite de cereale, etc), sprijinirea învăţământului şi a instituţiilor filantropice, presă, publicaţii, etc. Din arhivele ruse numărul paginilor de recunoştinţă pentru lucrarea marelui ierarh în scurta perioadă de  prezenţă transnistreană sunt în continuă creştere. Dacă mitropolitul mai primeşte unele critici, acestea nu sunt legate de domeniul politic, în sens strict, ci de unele iniţiative personale şi în care nu a urmat întru-totul normele impuse de legislaţia ecumenică. Spre exemplu, cu aceeaşi mână netremurată care  scria lui Stalin în  1939, vlădica concepe o Anatema care, rostită public, la  14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei, zguduie conştiinele neliniştite din Odesa şi din întreaga Transnistrie: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema … Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema …” Ori o astfel de anatemă nu putea fi acceptată atunci şi acum decât ca o filipică anti-bolşevică, cap de acuzare subliminal existent  şi în condamnarea la moarte a ierarhului-martir din 1946.  Acesta era călugărul ostaş, cum îl numea Nicolae Iorga referindu-se la frontul spiritual pe care nu contenea să  lupte Visarion Puiu.  Orice suprapunere a persoanei mitropolitului peste fapte şi întâmplări de război condamnabile este aleatorie dar  infest construită în mentalul celor care secretizează tabu-ul rejudecării listei celor 302 condamnaţi la moarte de fantoşa “Tribunalului Poporului” din 1946. Din nefericire, în lipsa unei verticalităţi dedicate propriei istorii, în adevărul său,  politicienii (şi nu “oamenii politici”- aproape inexistenţi în aceste două decenii post-revoluţionare) fac barter pe facilităţi păguboase cu cei care reprezintă vârful otrăvit al fundamentalismului anti-românesc. De aici, din lipsa de rigoare, variaţiunile trucate, demagogice ale unui alt proces, “procesul comunismului” sau gogoriţa legii lustraţiei cât şi mereu amânata dezbatere a holocaustului românesc versus anatemizarea prin O.U.G. a tragicului personaj istoric Ion Antonescu.  Martir al bolşevismului şi nu numai, Visarion Puiu este, iarăşi, martirizat de anti-comuniştii de paradă politicianistă.  La mărturisitorii sfinţeniei şi curatei suferinţe asumate de martirul mitropolit (între aceştia şi reprezentanţi ai bisericii ruse dar şi cercetători istorici,  reprezentanţi ai bisericilor mozaice, catolice) li se adaugă într-o creştere impresionantă membrii Asociaţiei “Mitropolit Visarion Puiu” ramificaţi pe o geografie care va obliga reluarea “dosarului Visarion Puiu” nu ca o dovadă a acuzării acuzatului ci ca acuzare a acuzatorilor, unii dintre ei prelungiţi prin moştenitori în enclava imundă a imunităţilor politice de tot soiul.  Abia atunci acest mare roman îşi va ocupa locul cuvenit în “Hora Sfinţilor Români” şi în conştiinţa tinerelor generaţii cu o listă a modelelor  aberant scurtată de analfabetismului  oficializat prin “reprezentanţi”.

În 2009, televiziunea oficială, prin opinia istoricilor Alexandru Florian şi  Liviu Rotman (“Este membru al unui guvern care a trădat ţara. Într-un moment în care România prin factorul ei poziţional, adică prin rege, a rupt cu Germania hitleristă trecând de partea Naţiunilor Unite şi pornind războiul împotriva Germaniei,  el aderă la un govern pro-hitlerist. Deci nu poate fi acceptat între valorile României de azi, care sunt valorile europene, valori democratice, care nu au loc pentru fascism”- L.R.), anunţa imposibilitatea reabilitării civile a lui Visarion. Sunt reiterări, în alt registru, ale condamnării propriu-zise:  „având în vedere că în ce priveşte faptele puse însarcina acestui acuzat sunt încadrate, prin actul de acuzare, în prevederile art. 2, lit. J din legeanr. 312/1945 constând în aceia că s-a pus în slujba hitlerismului şi a părăsit teritoriul naţional,mergând pe teritoriul inamic de unde a atacat Ţara. Având în vedere că din examinarea actelor aflate la dosarul cabinetului de instrucţie a domnului acuzator public, cu şi din dezbaterile orale urmate în cauză, se constată următoarele: acuzatul Visarion Puiu, fost mitropolit al Odessei, a patronat în această calitate acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria. (…) În1943 demisionează din slujba de mitropolit al Transnistriei. După aceea, el părăseşte Ţara pentru a se pune în slujba hitlerismului şi a vinde interesele Ţării, ocupând postul de ministru al Cultelor  în Guvernul naţional român din Germania. Printr-un decret semnat de Horia Sima în calitate de şef al Guvernului trădător din Germania, Visarion Puiu este numit conducătorul Eparhiei Române Ortodoxe în afara graniţelor Ţării. Considerând că prin faptele de mai sus acuzatul a săvârşit crima de dezastrul Ţării prin săvârşirea crimei de război prevăzută de art. 2lit. J şi pedepsită de alin. 3 din legea 312/1945, condamnă pe Visarion Puiu, fost Mitropolit al Bucovinei, Mitropolit al Odessei, român, major, azi dispărut, pentru crima de dezastrul Ţării, prin săvârşire de crime de război, constând în faptul de a fi părăsit teritoriul naţional,  punându-se în slujba hitlerismului, atacând Ţara prin scris şi prin grai, fapt pedepsit de art. 3,alin. 2 din legea 312/ 1945, să sufere pedeapsa cu moartea“.

Punctual, capetele de acuzare sunt demontate, vidate, restaurându-se altitudinea de mare curăţenie morală a acuzatului de la 1946. Extrag din suma impresionantă a mărturiilor pe cea a lui Şerban Alexianu: “Astfel, în sudul regiunii, unde erau sate şi localităţi în care trăiau găgăuzi şi tătari mahomedani, s-a îngrijit şi a alocat (mitropolitul Visarion, n.red.) din puţinele fonduri ce Mitropolia le avea la dispoziţie,sume pentru înfiinţarea de moschei, cinci la număr, aceasta în afara refacerii marii moschei din Odesa.. De asemenea, în toată zona unde se aflau evrei dislocaţi din Basarabia sau Bucovina, a hotărât cu administraţia de la Odesa, cu acordul Guvernului Român, să permită deschiderea de sinagogi, acolo unde acestea mai existau (spre furia şi mânia germană); astfel, în Odesa, patru sinagogi, în Tiraspol una şi Ovidiopol tot una; în lipsa acestora, populaţia avea dreptul şi libertatea să-şi amenajeze peste tot unde se afla, case de rugăciuni. În Odesa, tot prin grija şi înţelegerea Î.P.S. Visarion, a putut funcţiona o biserică baptistă (acceptată şi de germani) şi o alta adventistă. Aceste fapte dovedesc odată în plus că în situaţia dată şi ca urmare a grozăviilor războiului pe care toată lumea îl suporta, a contat harul cu care a luptat pentru apărarea şi protejarea tuturor cultelor şi credinţelor, spunând că lumea în acele momente este prea îndurerată şi apăsată, iar Biserica, atât cât poate prin menirea ei, trebuie să fie un ajutor moral al tuturor.”

Fără a fi concluzivă, constatarea distinsei şi apreciatei cercetătoare  Elena Istrăţescu explică sinuozitatea demersurilor pentru recuperarea marelui ierarh : «… în baza comodului principiu „viii cu viii şi morţii cu morţii”,  justiţia română,  la semnul discret,  dar ferm, al instanţelor politice,  rămâne surdă şi oarbă în faţa probelor din care reies adevăruri istorice neconvenabile pentru cei ce orchestrează din umbră planuri malefice cu privire la România. Oricât de adânc îngropate, aceste adevăruri vor ieşi însă la iveală de unde se aşteaptă mai puţin falsificatorii de istorie . Se va dovedi, totodată, că esenţa motivelor pentru care nu se anulează, măcar simbolic, toate sentinţele de condamnare la moarte pronunţate de aşa-zisul„Tribunal al Poporului”, în fapt, o instanţă bolşevică ilegală, o constituie lipsa de demnitate naţională şi laşitatea unor conducători politici cu subconştientul neeliberat încă de comunism»”.

Este copleşitoare corespondenţa purtată de vlădica Visarion, filipicele expediate fie lui Stalin, Patriarhului Alexei al Rusiei (URSS), Hitler, etc, etc. Aşezarea forţată a marelui ierarh alături de un personaj ca Horia Sima face parte dintr-un scenariu al ubicuităţii unde mărturisirea  scrisă a mitropolitului de neapartenenţă la aberantul Guvern de la Viena este insuficientă, neconvenabilă pentru detractori. Că nu a făcut parte din guvernul simist – există dovezi  Dar că a “vândut ţara”, aşa cum era România sub ocupaţia trupelor sovietice şi a marionetelor politice sforărite de NKVD, sigur, acuzaţia era întărită de însuşi vlădica. Argumentum, un fragment din scrisoarea trimisă Preşedintelui Franţei la 24 februarie 1960: „Acum, în al 16-lea an al acestei robii (ruseşti, n.n.) subscrisul Mitropolit Visarion Puiu din România, fiind unicul Ierarh liber al Bisericii Ortodoxe Române, vin a vă ruga următoarele: dacă într-adevăr domnul N. Hruşciov va veni în Franţa la 15 martie curent, vă rog, în numele patriei mele România şi a  poporului său de 17.000.000 locuitori, cerându-i să înceapă fără noi amânări, retragerea tuturor trupelor militare şi  a tuturor feluritelor  elemente sovietice din cuprinsul întregii Românii  dincolo de hotarele sale naţionale şi istorice dinspre răsărit, peste malul stâng al râului Nistru, eliberând geograficeşte Basarabia întreagă şi nordul Bucovinei ocupate… sub supravegherea şi protecţia O.N.U., spre a se opri, la plecarea lor, noi spolieri şi victime”.

Prin glasul lui Visarion tăcerile bisericii “de acasă” căpătau trup, esenţă, adevereau. Aşa cum, (Doamne, nu ştii ce să extragi din nenumăratele dovezi de iubire ale ierarhului), apelul din 1958 către românii din exil: „Dacă astăzi nu sunteţi în vreun lagăr de exterminare sau în pustiurile Siberiei sau prin ocne, o datoraţi Ajutorului şi Harului Dumnezeesc. Să nu uitaţi iarăşi că fiecare dintre noi –  pe acolo pe unde soarta l-a dus – este un apostol al neamului său încătuşat. Neamul ne este ameninţat cu pieirea”. Iar aceste gânduri nu pot fi despărţite de cuvintele rostite de tânărul episcop de Argeş, Visarion Puiu, promovat de Nicolae Iorga ca membru de onoare al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, la Congresul acesteia, în zilele de 6 şi 7 mai 1922, la Curtea de Argeş: Astăzi, fraţilor, nu e operă mai grabnică de săvârşit pentru unirea sufletească a tuturor românilor decât o cât mai deplină cunoaştere a comorilor imense şi frumuseţilor uimitoare cu care a împodobit Dumnezeu acest binecuvântat pământ strămoşesc şi a comorilor strămoşeşti încă nepuse în deplină valoare ale poporului românesc de pretutindeni. Cunoscându-ne, ne vom iubi mai mult, iar când vom săvârşi pe deplin asemenea dragoste de neam, străinii ne vor cinsti şi ne vor dori prietenia, iar duşmanii se vor înfricoşa de noi şi nu vor cuteza să ne tulbure calea vieţii. Ciudat mesaj în deplina lui actualitate!

Sigur, există şi opinii liftate, departe de demersul profund, analitic, pe bază de documente, de adeveriri. Ba, uneori, memorialistica partizană altor personaje decât vlădica sunt manipulate , transformate în alte şi alte capete de acuzare. De parcă o condamnare la moarte ar fi fost insuficientă. Atingerile Mitropolitului  cu personaje nerestaurabile, imposibil de evitat într-un exil comun, unele acţiuni personale ale acestuia sunt dislocate din întregul trupului din motive periculoase în descifrare.

 Suma documentelor arhivate de pr.dr. Aurel Florin Ţuscanu, preşedintele Asociaţiei “Mitropolit Visarion Puiu”, depăşeşte cu mult suma lucrărilor editate/consacrate marelui ierarh.  Ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva propria noastră nepăsare este plutonul de execuţie zilnică a memoriei acestui sfânt al ortodoxiei, cum ne asigură, nepărtinitor, pr. Manuel Oliveira din Brazilia : ”Ca adevărat slujitor al lui Cristos, a rămas  fidel în credinţa  sa,   acceptând cu  răbdare  crucea pe care a îndurat-o prin suferinţă, prigonire, pentru a da mărturie despre Evanghelie. Aşa cum Biserica Romano-Catolică a recunoscut viaţa de sfinţenie pe care a trăit-o pr.Ioan Calabria (un apropiat şi drag prieten al mitropolitului la Monzzano – n.r), declarându-l sfânt, propunându-l ca model de viaţă de imitat în urmarea lui Cristos, aşa sperăm şi pentru Mitropolitul Visarion Puiu, să fie recunoscut  în Biserica Sa, căreia i-a rămas mereu fidel, ca un adevărat sfânt, prin mărturia de credinţă, suferinţa şi prigonirea îndurată pentru Cristos”. Dosarul rejudecării unui mare ierarh, iată, devine dosarul său de aşteptată canonizare!

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*