Exercițiul democratic românesc de după 1990 este un subiect nu mai interesant pentru politologi și pentru sociologi ori istorici decât pentru antropologia culturală, deși aceasta nu se face tot atât de vizibilă. Nu pot să spun că nu am încredere în sociologie, însă pot să spun că nu mai cred în sondajele sociologilor noștri. În politologi, ca și în jurnaliștii angajați politic, nu am crezut niciodată, însă i-am luat în seamă doar ca pe niște indicii, nu ca pe niște surse plauzibile. Antropologia culturală e mult mai sobră, convergentă și suficientă sieși, deși nu este tot atât de pragmatică precum e marketingul politic. Discursul politic își trage substanța din maturitatea scopurilor politice și, în expresia impusă de cultura politică, asigură conținutul campaniilor electorale.
Debutul acestui an electoral stă sub semnul perfidiei graduale și al imoralității istorice, fiindcă niciodată în ultimii douăzeci de ani perfidul nu a fost nevoit să treacă de la fățărnicie la ipocrizie și la viclenie mai apoi, iar imoralitatea generică riscă să aducă atingere unor sensibilități istorice românești. După tatonarea oricăror combinații politice care mai de care mai surprinzătoare, judecându-le doctrinar, analistul politic onest a venit în urma evenimentelor, fără posibilitatea de a formula previziuni, ci a emis doar ipoteze. Politica românească, după ce a fost doar un exercițiu evaziv de libertate în primele două campanii electorale democratice, a trecut mai apoi la adjudecarea electoratului majoritar și mediocru, nedeprins cu pluralismul, copleșitor la început, stratificat piramidal mai târziu, așezând social-democratia la bază și ascuțindu-se spre vârf cu dreapta care își pierde mereu susținerea fiind nevoită să supraviețuiască din tot felul de alianțe. Ulterior, lupta politică a luat locul politicii înseși.
De aceea scena politică a devenit tot mai precipitată și a ajuns repede la competiția eliminării cu orice preț a adversarului prin înfometare, adică prin ținerea lui cât mai departe de cercul puterii. Nu a lipsit însă nici alternativa speculativă cu conținut etnic, de tip UDMR, tot mai explicită în ultimele luni. Șantajarea PDL în exercițiul puterii atinge tocmai acele sensibilități istorice care mocnesc în subtextul constituțional. Exclusivismul unei universități maghiare la Tg. Mureș reușește totuși să redeștepte spiritul național obligându-l să ia atitudine în stradă, fiindcă partidele politice nu se mai pot uni nici măcar într-o cauză superioară. Lipsa de măsură se arată a fi tot la fel de păguboasă ca și excesul de măsuri. Deja bizara problemă a salariilor din sistemul bugetar nu mai este o monedă de schimb electoral. De la sute de lei a lui Ceaușescu, la majorarea salariilor în învățământ – sloganul PSD-ist eșuat în 2008 sub realitățile crizei economice ‒ și în cele din urmă tăierea oricăror speranțe de acest gen prin același partid social-democrat (ce le veți da voi, le vom lua noi) se legitimează tot mai mult nevoia restructurării clasei politice românești.
Oferta electorală a fost sancționată serios în ultimele scrutinuri prin absenteismul la vot, dar prevalează aceeași politică liminară a spiritului conservator al partidelor sfidând această sacțiune. Ba, mai mult, se nasc noi formațiuni politice, cu lideri tranchilizați în aceleași narcotice pestilențioase în speranța că vor recicla deșeurile care pică la negocierea primăriilor mai întâi și a colegiilor parlamentare mai apoi. Iar dacă mai sunt speranțe, cred că vor fi amânate până în 2016 ca românul să înteleagă ceea ce britanicii știu de mult: Don’t put all your eggs in one basket!
Lasă un răspuns