Arhitectura săsească

Arhitectura populară săsească – după Nicolae Dunăre – reprezintă în contextul european, rezultatul convergenţei mai multor factori: străvechea tradiţie de construcţie autohtonă reprezentată de arhitectura românească pe care saşii au găsit-o la venirea lor aici, tradiţia central-europeană ce poartă amprenta unor măsuri de ordin administrativ, aportul arhitecturii occidentale aduse de pe Rin şi Mosela pe care au menţinut-o şi poate chiar au îmbogăţit-o cu prilejul unor contacte mai târzii (Dunăre, lucrarea cit. p. 106, 108). Trecerea masivă de la arhitectura din lemn la arhitectura din piatră care se oferă ochiului trecătorului de astăzi a avut loc pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când din cauza incendiilor prea dese au fost edictate legi administrative privind interdicţia de a se mai construi case din lemn.

În ceea ce priveşte decorul caselor locuite de saşi, acesta este sărac, „aproape inexistent”, după unii autori. Diferenţa culturală intrinsecă între nevoia de podoabă, de frumos a românului şi a sasului a fost subliniată şi de Blaga. Casele săseşti deşi bogate sunt reduse la util. Casele româneşti deşi în cea mai mare parte sărace ne întâmpină pretutindeni cu belşugul lor de inutilităţi dovadă numai pridvorul cu stâlpi care-l înconjoară de obicei. Această horbotă de inutilităţi vorbeşte nu numai de un simţ artistic, dar şi de pornirea nativă a românului care se vrea cu orice preţ statornicit într-o lume de pitoresc (Blaga, lucrarea cit. p. 193).

Ceea ce se numeşte astăzi „tipic săsesc”, referindu-se la acea apărare arhitectonică a intrării, la porţile înalte şi contopite cu casa, dincolo de care privirea nu mai poate pătrunde, apare numai la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aspectul vechilor gospodării ca şi al vechilor case săseşti – după acelaşi autor – se apropie, cu cât ne retragem spre trecut, de cel al gospodăriilor şi caselor româneşti.

Satul este sistematizat după o linie geometrică fermă, cu străzile paralele şi perpendiculare. În mijlocul  străzii principale, este un dreptunghi format din spaţiu verde pe care se află şcoala, primăria şi, la o oarecare distanţă, biserica – instituţii ce dominau viaţa satului, semnificând şi puterea lui, fapt pentru care ocupau şi un loc privilegiat.

În stilul de case, modernul se împleteşte astăzi cu tradiţionalul, în sensul că noua arhitectură impusă de necesitatea sistematizării şi modernizării satelor schimbă complet înfăţişarea . Apare casa tip, cu grădiniţă şi flori, cu deschidere spre stradă, cu porţi de fier forjat sau de lemn, în locul caselor de piatră ce flancau strada. La marginea satului, pe o porţiune, s-au construit blocuri ce formează un mic cartier. Studiul fenomenelor de contact prezente în situaţiile concrete de viaţă ale indivizilor aparţinând celor două culturi evidenţiază că grupurile şi-au păstrat în esenţă propria lor cultură, obiceiurile, tradiţiile, că fiecare a adoptat un set propriu de rânduieli pentru rezolvarea problemelor sale, rânduieli care au devenit tradiţionale, transmise din generaţie în generaţie (Krech, Crutchfield an Ballachey, 1962, p. 355).

Cu toate că germanii au demonstrat capacitatea etnică de a-şi păstra identitatea culturală, lingvistică şi religioasă, reducerea crescândă a numărului lor prin emigrare, pune sub semnul îndoielii posibilitatea conservării ei. Cel puţin aşa rezultă din afirmaţiile celor care au rămas încă.

Insatisfacţiile legate de pierderea statutului economic solid de care s-au bucurat secole, egalizarea cu toţi oamenii a stării lor sociale, reminiscenţele unor acţiuni politice săvârşite împotriva lor şi dislocarea din sate, mirajul unui trai mai bun în Germania sunt motivaţiile subiective afirmate sau tacite care „justifică” plecarea lor. În afara acestora mai sunt şi altele de natură psiho-socială comunitară.

Pe zi ce trece, se restrânge numărul saşilor. Copiii merg la şcoală, la oraş, bătrânii trec la cele veşnice, iar natalitatea este tot mai scăzută, 2-3 copii / an. Tinerii saşi în jur de 30 de ani şi peste sunt necăsătoriţi, că nu-şi  mai găsesc partenere după preferinţele lor. Astfel, ei devin tot mai conştienţi că puterea lor ca grup etnic este tot mai scăzută. Când merg în urma unui car mortuar în care defunctul este un sas şi se uită înapoi, văzând cât de puţini au mai rămas „de-ai lor”, bătrânii se întreabă: „Dar după mine, câţi vor mai fi?” şi atunci, deşi le este greu să plece, unii se hotărăsc, totuşi, în ideea ca sunt măcar între ai „lor”.

Frica de a rămâne tot mai puţini îi domină tot mai mult şi îi determină pe unii să-şi „caute” rude în Germania.

Emigrările în Germania, se destăinuiesc ei, „sunt şi nu sunt o soluţie. Saşii au de furcă. Nu este uşor nici acolo”. Ceea ce le lipseşte cel mai mult saşilor când ajung în Germania este modul de viaţă comunitar, viaţa în vecinătate, legăturile de grup, solidaritatea şi unitatea acestuia în muncă, în viaţă, la distracţii.

Nu cumva nevoia de vecini, de comunicare între consăteni a saşilor este tocmai „necunoscuta noastră naţională”, de care vorbea Iorga, pe care le-am transmis-o de-a lungul secolelor de convieţuire?