Din nou despre Panteonul Național

Ideea va fi fost demult lansată dar este actuală în orice moment. Să avem în capitala țării un Altar al Patriei, un teritoriu rezervat memoriei și eternei recunoștințe numelor dăltuite în istoria neamului, despre asta e vorba. Și merită din capul locului întreaga noastră considerație această așchie diamantină de gând. Ea cată în zbor către trecut pentru a pregăti în actualitate foșnetul de evlavie și severă încredere în propria identitate și demnitate ce o datorăm viitorului.

Panteonul Național ar trebui să alăture chipuri și trăiri memorabile, pilduitoare prin fulgerul slobozit către sufletul nostru de români. Cotizanți cu supramăsură la scurgerea noastră prin vămile timpului. O discretă dar înălțătoare alăturare de trăiri cu gândul la neam și țară. Frize acoperite de miniaturi caligrafice gândite să exprime esența inconfundabilă a ziditorilor de țară, îngemănând fapta lor, zicerea lor, zbaterea lor, visele lor, suferințele lor.

Ideea nu este dară nouă, ea apărând pentru întâia oară în testamentul regelui Carol I, a cărui ultimă dorinţă a fost să-şi găsească odihna veşnică într-un „mausoleu clădit pe o înălţime” a Bucureştiului. Suveranul indica şi locul: deasupra Bisericii Cărămidari. După 100 de ani, Academia Română a reluat ideea și au decis ca numele edificiului să fie Panteonul României, pe frontispiciul clădirii urmând să fie gravată formula ce se află şi pe frontispiciul Panteonului francez „Aux Grandes Hommes. La Patrie Reconnaissante”. Se detașează, în această magmă a căutarilor, întrebări la care deja s-a răspuns. Dar sunt și întrebări la care nu s-a răspuns încă. Așa, ca o personală și neobligatorie opinie, trebuie clarificate toate cele ce sunt legate de criteriile ce urmează să prezideze decizii ulterioare.

Așadar, cine sunt cei convocați să înnobileze cu reușita lor exemplară interioarele, bănuiesc încăpătoare dar oricum prin firea lucrurilor limitate, din Panteonul Național? Ce nume vor purta? Ce criterii vor argumenta selecția? Dar excluderile? Sub ce formă se va conveni să apară sub ochii noștri cel ales pentru evlavioasa și durabila lacrimă de recunoștință a nației întregi? Până unde ne ducem în trecut? Cât de aproape venim cu efortul de pioasă fixare pe eranul recunoștinței veșnice? Se vor regăsi în Panteon oseminte ale celor venerați?

În acest caz, ma întreb, se intenționează răscolirea unor stări de lucru gândite pentru veșnicie la vremea lor? Mă gândesc la acei fii ai neamului ce își duc somnul de veci în necropole de familie ori în incinte funerare sfințite prin prezența lor acolo. Se va recurge la o modalitate unitară, gen cenotaf? La reprezentarea prin lucrări de sculptură? Va fi preferată o metodă combinată, dupa caz?

Oricum, va putea servi, cu siguranță, examinarea unor stări alotropice cu faima prin alte locuri. La Paris, exemplul cel mai cunoscut unora dintre noi, strânge alături rămășițe pământești de personalități selectate cu extremă precauție, pentru a evita demonetizări oricând posibile – Voltaire, Moliere, Balzac și tot așa. La Roma, acel trunchi de con lăsat descoperit sub cer gășește loc doar pentru o mână de celebrități. La Washington, pe  colina Capitoliului în monumentala clădire a Congresului, vizitezi Hall of Fame. Reprezentări sculpturale figurative par a sta de vorbă, apasați de celebritatea care i-a adunat alături. Mai pot fi date și alte exemple. Rămâne de inventariat, observat și tras concluzii. Cei îndrituiți au a se lămuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*