Hai să ne plângem de milă!

O să explic în continuare de ce nu mai am încredere în comerţul de la noi. Mă trag dintr-o familie de comercianţi cu tradiţie. Bunicul meu a fost “o figură”, în comuna sa – X, judeţul Neamţ, un fel de VIP. A fost primul preşedinte de CAP, care se află şi acum în acelaşi loc în care l-a propus bunicu’ (acum are 89 ani), din motive obiective, de protecţie naturală şi de apropiere faţă de sursa de apă şi de şosea. A fost primul contabil din comună, (la 40 ani a absolvit şcoala de cadre contabile pentru agricultură de la Roman , devenind bunic, din cauza mea, înainte de absolvire!…). Pe urmă a fost secretar la “Sfat”. După ce s-a aflat că ginerele a făcut puşcărie politică, au început ”degradările”: mai întâi din secretar, în contabil, apoi diriginte de poştă, apoi casier la Cooperativa de consum, apoi magazioner şi pe urmă simplu membru agricultor. La nivelul lui de isteţime şi de experienţă nu avea rival în comună, pe vremea aceea. Aşa că deşi era un simplu cosaş sau căruţaş, sau prășitor… noii numiţi veneau şi se sfătuiau cu el.

La un moment dat s-au pus de acord să ocupe funcţia de gestionar de achiziţii, la Coop-Consum şi apoi, ca o “încununare a carierei” – gestionar la Bufetul Comunal (aparţinea tot de coop.).

Glumesc adeseori şi spun că ”m-am născut şi am crescut – în crâşmă”. Ştiu toate şiretlicurile, şmecheriile, metodele, totul…, în ceea ce priveşte o activitate într-o unitate de alimentaţie publică; ştiu tot ce se poate face şi ce nu; mi s-a explicat clar încă de mic: aşa da!, aşa nu!… Cât se poate băga mâna fără să te prindă şi de ce:

– “Romică, îmi spunea, aici dacă eşti deştept, trăieşti bine şi apuci şi pensia, (el de acolo a şi ieşit la pensie!), dacă eşti prost faci puşcărie… Aici nu te lasă nici să fii cinstit și nici să te îmbogățești: vine de la miliţie şi vrea pomană; cei de la Primărie , vor şi ei; vin de la partid, hop-şi-ei; îţi vine de la Securitate şi tre’ să-l duci şi acasă să-i dai din butoi tău, vin natural-de casă şi din porcul afumat din pod; vine de la Sanepid… nu-ţi mai spun! De aici sug toţi, toţi care se cred şefi. Ba chiar şi răpănoşii de şefi la gărzile patriotice şi mucoşii de la pionieri au prins năravul ăsta, că vin de la judeţ şi dacă nu le dai, îţi bagă strâmbe… şi cine ştie ce mai păţeşti!…”

–  ”Asta e!… Cei de dinaintea mea au făcut cu toţii puşcărie, (n.a. – şi cei doi de după el!), şi ca să nu se întâmple asta trebuie să-i mulţumeşti pe toţi, dar să şi faci în aşa fel încât să ieşi bine la inventare!… De toate se pot face numai un lucru nu: să nu pui niciodată apă în băutură; e păcat să strici băutura şi să-ţi baţi joc de om, şi-apoi e şi pericol că dacă te zăpseşte vreunul şi te pârăşte, îţi bagă alcoolmetrul şi pici ca musca-n lapte, ca prostu’!”

Vânzătorul la bufet din vremurile acelea era un fel de “artist de circ” care făcea echilibristică pe sârmă, la înălţime fără plasă, printre legi, regulamente, contabilitate şi pomeni către toţi nesătuii:

– “Tre’ să fii deştept să ştii să-ţi scoţi banii pe toate pomenile! Şi dacă eşti deştept vii cu salariul întreg acasă!”

Mama a fost şi ea gestionar de la 17 ani şi până la ieşirea la pensie la “Alimentara” şi chiar şi după, pentru că la plecarea în Italia i-am lăsat “Magazinul-Mixto-Bar” (SRL) – magazin de ţară, tipic românesc, făcut să aibă de toate, de la alimente şi până la îmbrăcăminte, feronerie şi chimicale… şi l-a dus singurică, muncind 8 ani, de la şase dimineaţa şi pân’ la miezul nopţii, zi de zi, fără nici un înlocuitor… şi tot ea ţinea şi contabilitatea primară.

A lăsat totul jos când s-a impus impozitul forfetar – un fel de – “vrei-nu-vrei, bei Grigore-aghiazmă!…” Faci sau nu faci vânzare, tre’ să dai la stat impozit!…

– ”Păi, de unde, mamă?… Dacă suntem şapte crâşme şi magazine în sat, la 300 de case! Şi unde mai pui că s-a golit satul: băutorii “fruntaşi”, şi-au mutat domiciliul pe deal, în dosul bisericii – DUMNEZEU să-i ierte! – Tineretul bun de muncă o plecat în Italia şi-n Spania şi am rămas eu, cu babele şi cu moşnegii, cu pensii ca vai de ei. Care se mai poate mişca mai vine şi pe aici; şi toţi iau pe datorie, dacă ar şti tac’tu m-ar omorâ: am peste o sută de milioane dată în sat “la caiet” (!), “pân’ la pensie, doamna Licuța”!…”

– “Trăiesc din pensii şi din alocaţii toți ăştia mai amărâţi, care n-au servici și n-au bani să plece şi nici n-a avut cin’ să le dea. Am vorbit cu X- ulică poştaşul şi vine în crâşmă la mine să dea pensiile, că altfel nu i-aş mai prinde pe aici: îi pun o sticlă de Cotnari pe masă; dacă-i frig – un vin fiert sau dacă-i cald o halbă rece, şi-aşa îmi recuperez, o parte din bani. Dar nu i-am recuperat pe toţi; când am închis aveam aproape 80 milioane de recuperat şi mai am şi azi vreo 40, dar mi-am luat gândul de la ei. Au trecut doi ani deja…”

Eu, după cum am spus: am acumulat experienţă, informaţii, cunoştinţe, (pile şi relaţii) de la amândoi şi mi-am mai creat şi singur, când am luat-o pe cont propriu: cine n-a citi articolul autobiografic ”O struțo-cămilă” de pe blog, să o facă şi va putea să constate şi singur…

După intrarea marilor multinaţionale cu supermarket-uri pe piaţă, tot comerţul tradiţional s-a dat peste cap. S-au schimbat şi regulile şi legităţile şi metodele… s-a schimbat totul. Oriunde s-a deschis un supermarket, a ”pârjolit” totul în jur, (mă refer la activităţile comerciale şi activităţile conexe: magazinele, angrourile şi distribuitorii care le aprovizionau, transportatorii care le făceau servicii de transport, producătorii de la care se aprovizionau, au dispărut rând-pe-rând…).

Şi dacă e să fim corecţi trebuie să recunoaştem că la supermarket, preţurile sunt în general mai mici decât la un magazin tradiţional – ăsta e un câştig pentru populație! Da… Dar cu ce preţ obţinut? Câte persoane şi-au pierdut sursa de existenţă pentru a face loc supermarketurilor? Câţi întreprinzători români au falimentat? Câte magazine s-au închis? Câţi muncitori au fost trimişi în şomaj, de pe toată catena de distribuţie? Câți mai sunt cei care-și permit să cumpere ca înainte? (Stati liniștiți: când spun ”ca înainte”, mă refer la perioada de dinainte de intrarea supermarketurilor și nu la perioada socialistă!).

Şi totuşi nimeni nu poate afirma că ”înainte” se murea de foame!…

Eu fac parte din “Dinozauri”, din cei care au buchisit “cartea de comerţ”, şi i-au aşezat învăţăturile pe o temelie solidă de cunoştinţe şi experienţe acumulate într-o viaţă întreagă trăită “cu comerţul, zilnic invitat la masă”! Şi în această “calitate” de “dinozaur comercial” constat toate aceste transformări şi observ, ca parte implicată, că supermarketurile, după cum este şi normal, urmăresc profitul propriu, la fel cum făceau şi firmele implicate în comerţul tradiţional! Repet – ăsta e un lucru normal.

Anormal este faptul că noi nu suntem în stare să oferim alternative viabile, performante şi competitive. E greu, dacă nu imposibil să faci concurență marilor reţele internaţionale de distribuţie prin supermarketuri. Noi nu avem şi nu vom avea niciodată resursele lor financiare. În plus, şi aici vorbesc din experienţă proprie, nu avem capacitatea lor de colaborare cu alte multinaţionale în ceea ce priveşte producţia, transportul şi distribuţia. Două firme de nivel internaţional care lucrează bine în Franţa sau în Italia, se vor căuta şi vor coopera şi în România, prin hotărâri luate la sediile lor centrale di occident.

Problema e că noi nu avem nici cultura asocierii pentru a face ceva împreună! Invidia , egoismul și fudulia noastră tradițională, duse uneori chiar până la prostie, ne împiedică să-i înțelegem necesitatea, utilitatea și eficiența, într-o lume în care principiul ”Globalizării” face absolut necesară coagularea capitalurilor și odată cu ele a celor care le dețin. Astfel, o firmă românească cu greu are acces pe piața internațională şi atunci când se întâmplă, aproape întotdeauna are ca intermediar o firmă occidentală care se bucură de reputaţie şi de încredere.

Doar producătorii autohtoni cei mai puternici au acces în mod direct la rețeaua de supermarketuri din România şi de cele mai multe ori pe criterii de vecinătate a centrelor de producţie faţă de depozitele lor centrale de distribuţie, mult mai apropiate faţă de cele similare din vestul Europei.

E ok! Numai că nici acești producători importanți nu prea mai au acţionari majoritari români sau sedii centrale pe teritoriul naţional românesc.

De aceea eu sunt sceptic în ceea ce priveşte comerţul. Firmele mari care lucrează împreună în occident vor conlucra cu siguranţă şi în România, indiferent de ce ofertă am încerca noi să le facem.

Am încercat aducerea de mărfuri de prim rang din Italia și in special produse care nu se fac la noi în țară. Era în perioada în care avea loc în România boom-ul de dezvoltare extensivă al supermarketurilor. A mers, până când filialele autohtone au primit mărfuri de la aceeaşi furnizori, în mod direct, prin filialele lor din Italia… şi-am ieşit de pe piaţă, întrucât eu nu am reuşit să obţin un preţ de aprovizionare egal cu preţul cu care se vindeau mărfurile aici pe raft!!!

Una e să dai o comandă la un producător de un tir de marfă pe lună şi alta e să ceri trei-patru pe zi!!! La preţuri cu discounturi pe măsură cantităţilor… Nu ai cum să stai în picioare! Ei se aprovizionează şi dau comenzi pentru filialele din toată Europa, având la dispoziţie spaţii imense de stocare în centre logistice uriaşe prin parteneri de nivel mondial şi eu mă aprovizionam punctual, cu stocuri tampon, pentru comenzi punctuale, lucrând cu reţea de distribuţie autohtonă, la cu totul alte costuri.

Mulţi dintre prietenii mei, foşti parteneri şi colaboratori, odată importanţi distribuitori (firma X din Bacău, cu reţea de distribuţie în judeţele Bacău, Neamţ, Iaşi, Vaslui şi Vrancea, cu peste 60 de maşini de distribuţie, plus mașini pentru agenţi, cu depozite în toate oraşele din aceste judeţe), au închis, rând pe rând, aproape toţi. Ceilalţi se chinuie, de la o zi la alta, într-un climat instituţional ostil – neprietenos şi care-i considera apriori “hoţi”, sau “vaci bune de muls”.

Piaţa li s-a îngustat văzând cu ochii în fiecare zi: mai întâi au pierdut centrele de judeţ, apoi oraşele importante şi mai apoi toate centrele urbane, rămânând doar cu mediul rural. Aici treburile au mers cum au mers o bucată de timp, până când lipsa de bani a clienţilor finali, reduşi la limita de subzistenţă, le-a făcut vânzările să scadă sub pragul de rentabilitate. Asta în condiţiile unei reţele de distribuţie cu magazinele mult mai răspândite teritorial, cu drumuri deteriorate, multe neasfaltate, ce impuneau creşteri uriaşe de cheltuieli de întreţinere a parcului auto, plus nemulţumirea agenţilor plătiţi în consecinţă cu comisioane din ce în ce mai mici, chiar dacă alergau mult mai mult.

Rezultatul? Firmele au început “să producă” – pierderi… şi au fost constrânse să închidă. Au mai rămas puţini, şi lucrează greu, la limita rentabilităţii.

A încerca să intri acum pe aceste pieţe, este sinucidere curată. O condamnare anticipată la faliment!

Şi totuşi…

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*