Ești rana mea nemuritoare, Țară,
Exiști în spațiul dintre Nu și Da
Și te întreb a nu știu câta oară:
„Cu noi ce se întâmplă, Țara mea?”
Ai fost cândva a ta, azi stai în vamă
Să-ți dea permis copiii tăi să treci,
Ce zile ai ajuns, Patrie-mamă,
Blestem sortit să fie-al tău pe veci?
Și plângi și-ai vrea să fugi, dar nu știi unde,
Stau peste tot la pândă vânători,
Tăcerea țării mele îmi răspunde
Și eu îi spun: „Nu te grăbi să mori”,
Că poate între timp să se trezească
Țăranii tăi, ce te vorbesc de rău,
Noi suntem o planetă românească,
Planeta noastră-ncepe-n Chișinău.
Și va veni o zi ca orișicare,
Și altfel, totuși, va veni o zi.
Te-om lua în brațe, fiii dumitale,
Și pe vecie te vom întregi.
Doar printre noi Iisus să mai revină,
Neamului tău să dea puținul gînd
Și să fii țara noastră pe pământ,
Cuvântătoarea, marea mea lumină.
Să simt atunci fruntea cum mi se-nchină
Țărânii tale, dulce-n ea căzând.
Lasă un răspuns