Cântec prelung

Ești  rana mea nemuritoare, Țară,

Exiști în spațiul dintre Nu și Da

Și te întreb a nu știu câta oară:

„Cu noi ce se întâmplă, Țara mea?”

 

Ai fost cândva a ta, azi stai în vamă

Să-ți dea permis copiii tăi să treci,

Ce zile ai ajuns, Patrie-mamă,

Blestem sortit să fie-al tău pe veci?

 

Și plângi și-ai vrea să fugi, dar nu știi unde,

Stau peste tot la pândă vânători,

Tăcerea țării mele îmi răspunde

Și eu îi spun: „Nu te grăbi să mori”,

 

Că  poate între timp să se trezească

Țăranii tăi, ce te vorbesc de rău,

Noi suntem o planetă românească,

Planeta noastră-ncepe-n Chișinău.

 

Și va veni o zi ca orișicare,

Și altfel, totuși, va veni o zi.

Te-om lua în brațe, fiii dumitale,

Și pe vecie  te vom întregi.

 

Doar printre noi Iisus să mai revină,

Neamului tău să dea puținul gînd

Și să fii țara noastră pe pământ,

Cuvântătoarea, marea mea lumină.

 

Să simt atunci fruntea cum mi se-nchină

Țărânii tale, dulce-n ea căzând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*