Amintiri cu Iurie Balan și invocarea lui B.P. Hasdeu la o masă cu trei picioare

Am îmbătrânit de-a binelea  dacă acei care ne-au fost stâlpi ai tinereții, prind a ne părăsi. Vestea morții lui mi-a adus-o ziaristul Gheorghe Postolache tocmai pe scările Casei Presei de la etajul unu, pentru că mai jos e parterul. La etajul unu căruia o lume îi zice etajul doi, se afla sediul redacției ”Tinerimea Moldovei”, unde am  muncit alături de regretatul Iurie Balan, un bun coleg de la mai multe instituții media.

În anii studenției ne-am întâlnit pe imensele coridoare ale facultății de litere, dar și în sala de lectură a Bibliotecii Republicane ”N. Krupskaia”. Iurie își găsea refugiu la fonotecă. Aici puteai asculta în voie muzică clasică. Poate de aceea după absolvirea facultății a venit la Radio la Redacția Muzică, avându-i mentori pe Serafim Buzilă, Ion Uncu, Eugen Mamot, Vasile Crețu, Anatol Badea. Deși nu avea studii de specialitate s-a manifestat  prin șlefuirea cuvintelor, devenind în scurt timp un bun redactor al muzicologilor. Avea  carte, pană și fantezie. Dar de multe ori cei talentați și cu inițiativă devin incomozi. Și iată că într-o bună zi după ce am fost concediat de la ”Moldova-film” pentru nu mai știu ce păcate, nimeresc la o instituție cu statut neclar, dar vârfuită  de un mare patriot  și săritor la nevoie. Era scriitorul Ștefan Harbuz și conducea  oficiul de publicitate ”Moldbâtreclama” de pe lângă Ministerul Prestării Serviciilor Sociale în frunte cu ministrul V.Kiktenko, care în fiecare an de ziua profesională trebuia  să fie intervievat pentru două ziare republicane—”Moldova socialistă” și ”Sovetskaya Moldavia”. Și nu știu din ce considerente Iurie Balan era responsabil pentru ”Moldova socialistă”, iar eu pentru gazeta de expresie rusă.

Redacția noastră se afla pe strada Florilor 16/1 într-un demisol, găurit de șobolani, dar scoși în stradă de hornarii de la sanepid, care aveau țelul să-i găbjească din fundul pământului până pe greabănul acoperișului. Noi eram ca într-un fel de exil. Balan era pașolit de la radiodifuziune dintr-o redacție apolitică la prima vedere. Pe mine m-au fugărit de la ”Moldova-film”, unde am fost un cincinal responsabil de jurnalul cinematografic ”Moldova sovietică” și ”Usturici”. Tot alungat cu tam-tam de la editură a fost și Octavian Șauga, care nu a fost vigilent când a citit cartea  ”Săgeți”, semnată de Petru Cărare. Se știe și acum cine l-a turnat pe bietul Șauga, dar întrucât ambii au plecat pe aceeași cale a  neîntorcerii, voi spune numai că  bibliotecă asemănătoare cu cea a lui Șauga  avusese doar câțiva intelectuali de viță veche din Chișinău, cum a fost Alexei Sudbinin și preotul Baltaga.

La un moment Octavian Șauga rămăsese lefter și tot aducea câte o carte de vânzare, pe care Iurie Balan i-o rupea din mâini și nu se mai târguia.

În acel demisol din strada Florilor se adunase o echipă de invidiat. Toți eram în vizorul fetelor cu ochi albaștri, pentru că anume ele, necunoscătoare ale limbii moldovenești, scriau niște donosuri cu metafore și înzorzonări de stil, de care știam, dar pe care nu le vom putea citi niciodată.

Șederea noastră la ”Moldbâtreclama„ a fost de scurtă durată. Mai întâi a plecat Șauga. Mai apoi eu am venit la ”Tinerimea”. Balan m-a rugat să pun un cuvânt bun și pentru el. L-a acceptat mai mult Sergiu Manea, adjunctul lui Mihail Guzun, care ne-a fost redactor-șef.

Cred că aflarea noastră în acest minunat colectiv a fost cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia dintre noi. Și când îmi amintesc de acele seri lungi-prelungi de la bufetul de la parter, unde bufetieră era Anișoara de la Durlești, o bomboană de femeie, care pe aproape de miezul nopții unde zicea:

– Aracan de mine, mă omoară Senea al meu, dacă mai întârzii încă un sfert de oră.

Dar cum de nu ne omorau soțiile noastre, pentru că unii își luau copiii de la grădiniță și îi lăsau în vreun ungher al bufetului să se chinuie cu vreo poală de bomboane.

Acum Jiorel Mihail își amintește că eu ca și șef al secției scrisori și cu Iurie Balan aș fi complotat împotriva lui, scoțând la iveală o scrisoare, pierdută prin sertare, la care șeful secției cultură, arte și literatură (adică Viorel) nu ar fi dat răspuns respectivului cititor.

O fi fost. Eu am uitat. Lucrurile rele se uită. Dar nu uit duetul Viorel Mihail-Iurie Balan cu nemaipomenitul cântec de inimă albastră ”Costică de la Băneasa”. Când se apucau să cânte, susținuți și de alți interpreți amatori, Sergiu Manea, Iurie Vition, Seva Ciornei, Nicolae Culev, Valeriu Rogozenco, Andrei Țurcanu (pictorul), Dinu Mihail, de mă credeți, nu mă credeți, se râșnea varul de pe pereți și se ascundeau șvabii de bucătărie.

Acum pe locul acela e o cantină cu un nume aiurit—GĂLBENUȘ.

Și ce seri frumoase, doamne, cu recitaluri, cu bancuri și ghidușii puse la cale de regretatul nostru coleg Iurie Balan. Unele din ele și le amintește în cartea ”Practica la braț cu gramatica”, editată după dispariția sa  la editura ”Baștina-RADOG„ și sponsorizată de Alexandru Rusu. Prefața îi  aparține lui Ion Melniciuc, conferențiar universitar.

Voi încerca să reproduc câteva texte referitoare la activitatea  lui Iurie de la ”Tinerimea”.

***

… Într-o bună zi,  observ în ziarul nostru o greșeală comisă de un coleg.

– Ia te uită ,Viorele, cum scrie Ion B. cuvântul  veți. nu știe el, oare, că veți nu se scrie cu cratimă în nici un caz?

– Hai la rămășag că există un caz în care ”veți” se scrie cu cratimă, îmi dă el replica, prompt.

– Hai!

Se întâmplă, în biroul acela, și Iurie V., care ”taie” rămășagul nostru. Eu, nerăbdător, îl iau în furci pe Viorel.

– Arată-mi dicționarul sau oricare altă sursă de gramatică academică, prin care se poate proba că veți  se scrie și cu cratimă, cum spuneai!

– Nu-ți mai arăt nici o carte și nici un dicționar, face Viorel.

– Păi, spuneai de un caz în care…

– Da, eu ți-am spus că există un caz în care cuvântul veți se scrie cu cratimă—în cazul în care nu știi gramatica. Este un caz? Este!

***

Până prin anii nouăzeci , jurnaliștii își sărbătoreau zilele de naștere (și) la sediile redacțiilor în care erau angajați. Uneori , se dădeau niște bairamuri de pomină, cu bucate gătite în condiții casnice și aduse ”la birou”. În funcție de atitudinea șefilor față de asemenea petreceri, după vreo două ”rânduri” de pahare, se spuneau anecdote, se făceau bancuri, ba se cânta.

În una din zilele de naștere  a nu-mi mai amintesc cărui coleg, la redacția ziarului ”Tinerimea Moldovei” (Casa Presei, etajul al doilea), Valeriu R,. șeful departamentului sport, povestea despre antrenorul de atunci al echipei ”Zimbru”, pe care l-a salvat de la o eventuală nenorocire o banală minge de fotbal.

– Acesta se deplasa cu autoturismul său, seara târziu, pe una din străzile de la Botanica, când uite că este oprit de doi indivizi, unul dintre ei l-a rugat să-i ducă până la Aerogara Chișinău. Când au ajuns în preajma acesteia, celălalt l-a somat să meargă  până la Anenii Noi. Noroc că unul dintre bandiți era suporter ”Zimbru” și, după ce a observat balonul pe torpedoul din spatele mașinii, l-a întrebat dacă nu cumva este și el suporterul acestei echipe. ”Păi, eu sunt chiar antrenorul ei!”—a răspuns ”taximetristul de nevoie”. Cei doi l-au lăsat pe antrenor să plece în voie, acasă.

Când Valeriu termină de povestit această istorie, Nelu Ș., secretarul nostru de redacție, care se remarca prin improvizațiile sale narative, unde face:

– Ei, asta-i foaie verde, în comparație cu ceea ce s-a întâmplat, acum o lună, tot în sectorul Botanica…Un taximetrist este oprit—tot așa—de doi indivizi. Aceștia îi spun să-i ducă la Aerogară. Când ajung însă în preajma ei—ba bine că nu, acum du-i la Anenii Noi!  În drum spre Anenii Noi, între două localități aflate pe traseu, ei îi cer toți banii câștigați în ziua aceea. Taximetristul se roagă să-l lase în pace, căci are doi copii mici—un băiat care merge la școală în clasa a treia și o fată de numai patru anișori. Dar criminalii—nu, dă banii și nici vorbă de ”scutiri”! Șoferul taxiului încearcă să se împotrivească, ăștia doi își scot curelele, îl înjunghie, îo iau toți banii și… valea!

– I-au prins la fața locului sau în altă parte? Întreb.

– Ba bine că nu! Ei sunt liberi până astăzi, drept că dați în urmărire penală, răspunde Nelu.

– Păi, dacă zici că taximetristul e mort și că bandiții încă nu au fost reținuți, tu de unde știi ce au vorbit ei, acolo, în salonul taxiului—despre copii mici, despre școala la care mergea băiatul  și despre fiica de patru ani?

Prins cu ocaua mică și surprins că, după câteva pahare cu vin, mai e cineva, printre noi, cu mintea trează, Nelu îmi reproșează , supărat- foc:

– Chiar așa,  mă gândeam eu : cum să nu comenteze el, Iura, cu limba lui subțire, ceea ce le voi povesti colegilor mei binecrescuți!

***

Aici închei frumoasele amintiri ale lui Iurie și revin la un caz tot din perioada de aur de la ”Tinerimea”. Într-o seară, pe când nu-mi venise rândul să-l iau pe Iulian de la grădinița, care era la două cvartale de la Casa Presei, pe strada Fierarilor (azi Bernardazzi), Balan îmi propune să mergem în ospeție la colegul lui de grupă, Eugen Roșcovan, care era fotoreporter la ”Moldova socialistă”.

– Cu ce ocazie? Îl întreb.

– La o mică agapă și o  seară de spiritism.

La agape, eu ți-s omul. Am acceptat din prima. Roșcovan locuia cu Eva lui pe la Botanica într-un apartament bine mobilat pentru acele vremuri, pe când fabricile noastre de mobilă, nu prea erau dotate cu inspirație.

Eva era plecată la rude și amfitrionul,  îmbrăcat ca în secolul XIX, ne întâlni  într-un semiîntuneric și ne făcu chip să ne așezăm pe niște scăunele, la o masă din cele pe care își răstoarnă țăranii mămăliga și își sorb ciorba în liniște fără a clefăi. Pe masă aburea cafeaua și ardeau niște lumânări de ceară. O farfurie cu fața în jos, cu buzele-i înconjurate de literele alfabetului.

Roșcovan a ținut să ne inițieze în tainele și regulile partidei de spiritism. Eu, carele citisem o grămadă de cărți despre această boierească șarlatanie, nu am dat prea mare importanță, când Eugen a chemat spiritul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Dar de la o vreme, când farfuria a început să se rotească, neatinsă de nimeni și Roșcovan închega niște răspunsuri la întrebările sale, eu nu am avut ce face și am întrebat:

– Înalte spirite, dacă nu vi-i cu bănat, care dintre noi va veni primul pe tărâmul dumitale?

– Nu știu, a fost răspunsul. Pe cât de laconic, pe atât de sigur.

Peste ani, Roșcovan avea să recunoască franc, că a fost un joc.

Acum aș putea bănui că de la acele lecții de spiritism, Eugen o fi aflat că pe la patruzeci de ani va lega gazetăria de parul de la Casa Presei și se va apuca să conducă reprezentanții micului business din Chișinău și să devină și consilier municipal.

***

Drumurile noastre s-au întretăiat pentru a treia oară și la ”Glasul”, care încă nu era al națiunii. Nu mai era Iurie cel de altă dată. Îi pierise vioiciunea . Viața îl cam lovise cu toate vâslele și nu-și putea găsi albia firească, unde mai pui, că la GLASUL nu era cea mai priincioasă atmosferă de creație. Numai într-un an ușile redacției au fost trântite și scoase din balamale de 72 de ziariști  de primă mărime, concediați pe un cap de distinsa doamnă care se supranumea Ioana d”Arc a Moldovei. Sus, la cucurigu, într-o odăiță de nouă metri pătrați se cuibăriseră trei inși, care au ținut piept tuturor intemperiilor și intrigilor de Palat al Căsătoriilor (asta era menirea inițială a sediului Glasului) ale Leonidei Lari.

Iurie a părăsit redacția revistei ”Glasul” fără a-și înscrie în carnetul de muncă data venirii și a plecării. S-a dus pe urmele mele, la studioul ”Moldova-film” și a debutat cu un scenariu cutremurător ”Vai, sărmana turturică”, film despre Maria Drăgan, care s-a învrednicit de mai multe premii la festivaluri interne și externe.

Iurie a fost un om săritor la nevoie. De multe ori am apelat la ajutorul său și al fratelui său, Boris, un distins și vrednic medic.

Cu câteva luni înainte de trecerea lui fulgerătoare, mi-a cerut un dicționar. Trebuia să ne întâlnim la Casa Presei să i-l înmânez. Mi-a telefonat că l-a găsit la văru-său Vlad Arhip.

La 24 august 2010, viața bunului nostru coleg a fost curmată de o boală necruțătoare. Nici el nu credea să învețe a muri vrodată.  Avea atâta suflet că dădea peste margini. Și ne-a fost drag. Și i-am fost dragi.

Un răspuns la Amintiri cu Iurie Balan și invocarea lui B.P. Hasdeu la o masă cu trei picioare

  1. Pingback: Scrisoarea unei fiice către tatăl ei. Dacă ai mai fi... În Memoriam Iurie Bălan - Arta de a fi TU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*