Despre adevărata rugăciune ce nu trebuie să se sfârşească niciodată

– interviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A.

Părintele Arhimandrit Roman Braga este un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!… Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Hristos, Părintele Roman a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie anul 1922 şi a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al mănăstirii – care-i adăposteşte sfintele sale moaşte! După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între anii 1943 – 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

În anul 1948 este arestat pe motivul că ar fi ajutat un legionar. Trimis la Piteşti trece prin toată teroarea „reeducării” dar în întunericul celulei află lumina vorbirii şi împăcării cu Dumnezeu. De la Piteşti este trimis în lagărele de la „Canal”. Acolo îl întâlneşte pe călugărul Evghenie Hulea – o figură de pateric, conform mărturiei Părintelui Roman, care l-a determinat spre a intra, definitiv, în monahism. Este eliberat în anul 1954 dar i s-a impus domiciliu forţat în Bucureşti şi, totuşi, în aceste condiţii, merge pe ascuns la Iaşi unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon, aici – la Catedrala Mitropolitană – făcând bună misiune, mai ales cu tinerii.

În anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an de zile, căutându-i-se învinuiri închipuite, pentru ca până la urmă să fie încadrat în lotul grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim – unde a fost coleg, în anii studenţiei, cu Părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Nicolae Bordaşiu şi cu Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. Au urmat închisoarea Jilava, colonia de muncă Balta Brăilei, lagărele din Delta Dunării, cu suferinţe grele, dar în acelaşi timp cu o companie de elită: Părinţii Benedict Ghiuş, Grigorie Băbuş, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultură Petre Pandrea şi alţii. Condamnat la 18 ani temniţă grea, lucrează până în anul 1964, când la 31 iulie este eliberat cu prilejul graţierii generale a deţinuţilor politici.

La 1 Ianuarie anul 1985 este instalat ca preot la Negreşti – Oaş, unde a început o intensă activitate pastoral-misionară şi catehetică, duminica la vecernie – cu copiii şi tineretul aşa încât oşenii îl înconjurau cu dragoste, ba chiar şi securiştii nu îndrăzneau să intervină pe faţă, de teama credincioşilor. Apoi l-au mutat silit, într-o noapte, în localitatea Sârbi – Bihor, iar ulterior, adică în anul 1968 a fost chemat la Patriarhie şi trimis ca misionar în Brazilia. În anul 1972 episcopul românilor din S.U.A. – Valerian Trifa – îl cheamă la Vatra – unde îşi desfăşoară activitatea ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii „Înălţarea Domnului”, iar din anul 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.

 

– Preacuvioase Părinte Roman Braga, în timpul comunismului aţi fost întemniţat întrucât aţi făcut parte din mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, despre care spuneaţi, mai demult, că i-a speriat pe guvernanţii regimului comunist mai mult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi. Care au fost cele mai dificile şi anevoioase momente în viaţa de închisoare? Dar cele mai frumoase şi mai înălţătoare?

– Privind acum în urmă, într-un mod retrospectiv, pot spune că închisoarea a fost o binecuvântare. Au fost clipe grele, bineînţeles. Însă, totuşi, niciodată n-o să trăim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trăit atunci, în închisoare. Când vroiau să ne spurce în Vinerea Mare, asta era o regulă generală a puşcăriilor româneşti, ne dădeau să mâncăm cane iar noi refuzam, le dădeam gamelele înapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi. În noaptea Paştelui şi în ziua de Sfintele Paşti, ne dădeau varză acră cu apă, că aşa erau foarte cinici, doreau să-şi bată joc de noi şi de credinţa noastră. Când te băga la carceră vreo trei zile pentru că ai cântat vreo colindă, te simţeai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut în libertate. Desigur că în închisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afară, înainte, a fost bun şi în închisoare. Şi vice-versa. Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă şi în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat şi nici compromis. Acolo am văzut (şi) intelectuali care au căzut, sărmanii, şi s-au compromis definitiv şi irevocabil; am văzut şi ţărani simpli, care nici nu ştiau să se iscălească, dar aveau o frumuseţe sufletească şi o tprie de caracter nemaipomenite. Atunci şi acolo am înţeles care este şi ce este adevărata cultură, autentică, am înţeles că ea nu constă în informaţia aceasta formală.

Să ştiţi că au fost momente foarte frumoase în închisoare. Tragedia apărea atunci când vedeam cum cădeau intelectualii noştri. La Jilava am stat cu mai mulţi miniştri şi mă gândeam cum au putut oamenii aceştia să conducă ţara, cu această micime de suflet şi de caracter, că acolo, săracii, îşi dădeau arama pe faţă, povesteau tot. Am văzut un general care a furat ceapa de sub căpătâiul uni ţăran, motivând că nu putea să reziste de foame. Închisoarea a fost o şcoală extraordinară, o şcoală spirituală. Suferinţa fizică nu conta, chiar la Piteşti, cu toate că aici am fi dorit să murim cu toţii, numai să scăpăm de chinurile reeducării. Dar nu ne dădeau voie nici măcar să murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rău. Pentru că ideea lor era să nu mori până ce nu te murdăreşti, până ce nu spui ca ei, să nu mori până ce nu te compromiţi. Iar după ce te compromiţi poţi să şi mori, că e totuna.

Fenomenul acesta, din păcate, nu a fost numai în închisoare, ci este şi astăzi în afara închisorilor, în lumea postcomunistă, şi în România şi în America. Fiindcă diavolul vrea ca noi să ne compromitem, să ne murdărim duhovniceşte şi, după aceea, putem să murim, cu totul. În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vă dăm drumul acasă până nu vă compromiteţi. Ca ieşind afară să nu fiţi eroi ci laşi, după care să scuipe lumea pe stradă”. Tot aşa este şi în toată societatea de astăzi. Omul care păcătuieşte nu se simte bine singur şi în aceste condiţii vrea să-i atragă şi pe alţii în păcat şi patimă, ca un fel de justificare şi pretext pentru conştiiţa lui ce îl mustră.

– Cum aţi resimţit în închisoare privarea şi lipsirea de libertate?

– Trebuie subliniată şi susţinută realitatea că adevăratul om liber este acela pe care îl eliberează Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizică, exterioară, nu contează; nu poţi (re)simţi această libertate exterioară, dacă nu o ai pe cea interioară, dinlăuntru. În tot timpul închisorii, rugându-te şi vorbind cu Dumnezeu, nici nu simţeai zidurile. Să ţineţi minte că libertatea adevărată este libertatea spirituală. Fără libertatea spirituală, duhovnicească, şi vrea să accentuez faptul acesta, nu poţi să guşti din libertatea exterioară. Dacă nu eşti liber de păcat, dacă tu eşti rob pasiunilor tale, păcatelor tale, sclavul sexualităţii, al lăcomiei, al iubirii de argint, al mândriei şi invidiei ori egoi mului, dacă tu eşti robul plăcerilor trupeşti, poţi să ai oricât libertate exterioară, că tot sclav rămâi, pentru totdeauna. De aceea trebuie să ne închinăm întreaga viaţă, în duh şi în adevăr, adică Mântuitorului Iisus Hristos – Domnul şi Adevărul, Care Adevăr ne va face pururea şi veşnic liberi, şi asta pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa!…

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit, ce să face ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

– Trebuie să vorbim permanent cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afara ta, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este nelimitată, infinită deoarece în ea se splăşluieşte Iisus Hristos începând de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, în profunzime, fără limită, cu alte cuvinte persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel de multe ori că „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”. Deci să nu deturnăm ori direcţionăm rugăciunea noastră către un colţ ori într-un colţ, fiindcă Dumnezeu nu este material ori spaţial ca să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo este Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui!

Să ştiţi că dialogul, convorbirea cu Dumnezeu îţi produce şi aduce sentimentul şi simţirea aceasta, a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui că te duci la Bucureşti ori la Oradea, unde ai treabă, spune-i Lui ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumos este peisajul, ce frumoase sunt florile sau natura. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate şi despre toate. Doamne, ce să fac, cum să fac? Uite, trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine ori să beau un pahar cu apă… Tot ai în minte lucrurile astea, el par la prima vedere copilăreşti, puerile, însă conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface, se transformă în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o permanentă şi continuă comunicare a omului cu Dumnezeu, într-un mod cât se poate de natural.

Gândiţi-vă ce spunea (tot) Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat, neîntrerupt, când era o persoană foarte activă? A făcut atâtea biserici, a scris atâtea episole, a propovăduit „cu timp şi fără timp”, a făcut şi avea de făcut permanent, atâtea lucruri. Nu putea, nu avea cum să stea tot timpul în genunchi. Drept urmare, la asta s-a gândit el: să ai întodeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi în acest fel definesc rugăciunea: ca fiind sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor acest lucru. Nu este doar atunci când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am terminat rugăciunea”. Păi, rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.

Nu-i nimic, vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, căci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei familiare, intime a lui Dumnezeu în inima ta. Dumneavoastră ştiţi proverbul călugăresc, invocat deseori şi de către Părintele Teofil Părăian că „dacă te rogi numai când te rogi, de fapt nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti, te afli, într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu clipe de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi cumplit şi groaznic. În conluzie, trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Atunci când spui „Doamne!”, să fii convins şi sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce zici. Însă, dacă ai puţin timp, acolo, câteva minute sau chiar într-o conversaţie cu pamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; „Doamne Iisuse Hristoase, uită-te la noi, ajută-ne!” sau „Binecuvintează-i Doamne, pe oamenii aceştia!”.

– Preacuvioase Părinte Roman, unii ortodocşi merg (şi) la catolici ori la protestanţi, ba chiar la diferite ramuri monofizite şi se roagă împreună cu aceştia. Sfinţia voastră ce spuneţi, este corect şi bine că se procedează astfel?

– Eu personal nu-i împărtăşesc pe cei care duc şi se cuminecă la catolici ori pe cei care, în loc să vină la biserica lor, se duc la protestanţi, la monofiziţi ori în alte locuri. Sfinţii Părinţi ne opresc şi ne interzic să ne rugăm împreună cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligaţi să ne rugăm pentru aceşti. Să facem rugăciuni şi pentru încreştinarea musulmanilor ori a evreilor. Chiar este necesară o educaţie făcută copiilor şi tinerilor, ca să se roage spre a veni la dreapta credinţă, cea în Sfânta Treime, pentru a crede în Domnul Iisus Hristos Mântuitorul – ca Dumnezeu şi Om, toţi cei rătăciţi de la adevărata credinţă. Noi nu trebuie să-i urâm pe cei de altă credinţă, nu trebuie să ne ducem pe stradă şi să ne certăm cu careva dintre ei: că la voi este aşa, că la noi este aşa şi pe dincolo. Un gest ori un fapt ca acesta nu are nici un efect, nici un rezultat bun. Ci, roagă-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem şi nici nu constrângem pe nimeni să fie creştin. Vedeţi, aici suntem în America şi îi botezăm pe mulţi. În America este un curent al evangheliştilor care se botează mereu, iar ortodoxia creşte aici foarte mult. Baptiştii au universităţi, metodiştii au universităţi, colegii, licee, sunt oameni pregătiţi, instruiţi, deştepţi. Ei citesc mult, îi respectă şi îi cinstesc pe Sfinţii Părinţi. Îmi spunea unul care este ortodox convertit acum că „am văzut Sfânta Liturghie descrisă în a doua „Apologie” a Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, şi am văzut în „Constituţiile Apostolice” vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre modul în care se face botezul, nunta, cununia, maslul. Atunci mi-am pus întrebarea: când anume au dispărut toate acestea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi în Biserică în felul acesta, sau nu suntem?”. Este interesant că acest om, şi ca el foarte mulţi alţii, nu s-a oprit nici la catolici, nici în altă parte, ci au venit la noi, pentru că au găsit că Biserica primără, apostolică şi cea una este aici, în Ortodoxie.

– Da, am înţeles că au tecut chiar comunităţi întregi la Ortodoxie…

– Adevărat, aşa este, au trecut (şi) comunităţi întregi. În Chicago avem două comunităţi care au trecut la ortodocşi cu pastori cu tot. S-au botezat două mii de oameni într-o singură zi. Tot grupul care lucra la educaţia studenţilor în universităţile americane, un grup de evanghelişti numiţi „Campus Ministry”, toţi sunt ortodocşi astăzi. Au făcut şi un film „Come back Home” (Întoarce-te sau revino acasă), când îl vezi începi să plângi. Toţi iau Sfânta Cuminecătură din linguriţă pentru prima dată şi încep să le curgă lacrimile pe obraz. Să-l iubeşti pe eterodox. Nu poţi să-l convingi prin discuţie, ci numai Duhul Sfânt îl convinge şi îl poate aduce la adevăr. Sfântul Ioan Teologul ne arată că, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este între noi. Numai Dumnezeu poate să convingă şi să învingă. Vedem că Domnul nostru Iisus Hristos nu şi-a urât vrăşmaşii, i-a iubit şi i-a certat chiar şi de pe cruce. Eu recomand ca în toate rugăciunile noastre individuale să nu ne rugăm numai pentru noi şi pentru familia noastră ci să-i includem pe toţi care nu sunt ortodocşi. Chipul lui Dumnezeu este în toţi oamenii. Gândiţi-vă la fenomenul şi revoluţia religioasă din China. Aici sunt, conform ultimei statistici, circa o sută treiezeci de milioane de creştin aşa încât guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent creştin. Se lasă de mahomedanism cu toată persecuţia ce este acolo. Se înmulţesc creştinii în Africa foarte rapid. De aici, de la noi din America, a plecat un grup de studenţi în Madagascar, în misiune. Din punct de vedere numeric noi ortodocşii, creştem şi ne dezvoltăm şi în insula Madagascar. Este un mitropolit de culoare acolo, Acunda. Africa are mitropoliţii ei de culoare, episcopii, toţi sub ascultarea bisericească a Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei – patriarhiei istorică, are şcoli teologice şi seminarii în Kenya, la Nairobi şi în Uganda. Deci se înmulţesc creştinii şi aici. Desigur, merg în paralel şi catolicii şi protestanţii – care fac misiune foarte serioasă acolo dar vrea să spun că Africa nu mai este un continent sălbatic.

Sunt fenomene în lume care ne arată că Duhul Sfânt lucrează. Nu trebuie să urâm pe nimeni, chiar dacă unii îl urăsc pe Dumnezeu şi credinţa cea adevărată. Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră, El are nevoie de dragostea noastră. Iar dragostea noastră faţă de Dumnezeu trece prin om, chiar dacă acel om este duşmanul tău sau chiar dacă este (şi) duşmanul lui Dumnezeu, el are nevoie şi mai mult, cu atât mai mult, de iubirea creştinilor.

– Vă mulţumesc foarte mult pentru tot, rugându-vă să ne pomeniţi pe toţi în rugăciunile dumneavoastră!…

– Doamne ajută! Cu multă bucurie!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*