„Imaginea păsării de pe cer ne urmăreşte şi ne obligă să lăsăm pe pământ nu numai o umbră trecătoare, ci o umbră roditoare şi răcoritoare”.

Umbra păsării pe cer, urma omului în nisipul timpului. Câtă umbră – amintire lăsăm celor care urmează, ce sămânţă am pus, prin noi înşine, în conştiinţa celorlalţi spre a fi amintiţi? Încerc substanţa unor posibile întrebări răsfoind o carte dedicată Fericitului Ieremia Valahul,  modelul peregrin al  creştinului plecat din pământul Moldovei, de la Sasca, localitate sigur aşezată în cumpăna apelor, fie într-o Sască din vecinătatea Băii, acolo unde ruinele fostei episcopii catolice (1418 – 1523) sunt mărturisitoare de istorie, fie altundeva, pe Trotuş, nume uitat, pierdut, intrat în legendă. Interesant este că episcopia catolică de la Baia, una dintre cele trei de atunci, era sub jurisdicţia Asociaţiei Peregrinilor, însuşi tânărul Ieremia devenind peregrin în căutarea luminii monahale. Şi, asociat, într-o trecere a timpului, cel pe care îl aştept, P.S. Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, are între alte importante obligaţii vocaţionale pe cea de sprijin şi încurajare a imigranţilor români din Italia. Lumina se cerne cald pe lemnul mesei unde stă în odihnă reportofonul. Rememorez trecerea Prutului alături de episcopul înconjurat de ierarhi, îngenuncherea la prima atingere a pământului românesc de dincolo, lacrima atingând sunetul rugăciunilor acolo, pe drumul despicat în lărgimea sa de arături. Aveau să urmeze întâlnirile cu cele mai importante personalităţi ale renaşterii limbii şi culturii de temelie ale Basarabiei, starea aceea specială de regăsire a unor neamuri pe care vitregiile lumii le-a împins într-un orizont incert. În dreapta mea, pe masa lungă, alte semne de împovărătoare bucurie a  descifrării rădăcinilor străvechi româneşti ale bisericii catolice din Moldova: trilogia « Catolicii din Moldova. Universul culturii populare », apoi Monumenta Romaniae Vaticana… Apare P.S. Petru. Cuprinde în arcada privirii întregul, parcă recompunând gestulitatea mişcărilor mele de până atunci. Surâde liniştitor şi, deasupra sa, într-un plan îndepărtat, corabia aceea, pictură ciudat aşezată între icoane şi semne  dumnezeieşti. Între noi, coperta Umbrei… 

– Prea Sfinţite, portretistul a ales pentru dumneavoastră statura Întemeietorului Perpetuu, al păstorului mereu îngrijorat de nelucrarea suficientă, cea aşteptată, cea dorită.  A greşit el?  Greşesc eu, întrebându-vă? „Ca toţi să fie una” în rugăciune, în lucrare plăcută lui Dumnezeu, în neodihna obligată de trecerea prea repede a timpului terestru?

– Imaginea de care amintiţi, ce-i aparţine unui mare portretist, cu darul şi talentul său, m-a răscolit şi mă provoacă mereu. Orice păstor are menirea să meargă înainte, iar oile să-l cunoască şi ele la fel. Atunci se verifică şi împlineşte exemplul marelui păstor: o singură turmă şi un singur păstor, ce caută păşunea verde şi locul de odihnă. dar până acolo nimeni nu trebuie să se oprească, ci „să înainteze în larg”. Atenţie, „fugit irreparabile tempus”, timpul nu iartă, trece şi ne acuză.

Biserica romano-catolică a fost excesiv martirizată în perioada comunistă, universalitatea acesteia argumentând agresiunea făţişă, acuzele şi acţiunea sistemului coercitiv cu supra-măsură asupra prelaţilor şi credincioşilor catolici. Un exerciţiu încă existent, ca ecou al inerţiilor, difuz dar sistematic disipat în varii forme. Excelenţa Vostră, sunteţi cunoscut şi apreciat, între altele, pentru  susţinerea cercetărilor academimice, profunde, în  confirmarea valorilor arhetipale româneşti ale vieţii din comunităţile credincioşilor catolici dintre Siret şi apa Moldovei şi nu numai, de relevare a existenţei catolicismului românesc aici nu ca un import, ca o alegere,  ci ca o stare de fapt, un dat istoric, dacă ne referim, spre exemplu, la ates-tarea existenţei episcopatelor catolice din sudul şi nordul Moldovei, în Vrancea şi la Baia, în secolele  XIV – XV.

– Cine nu-şi cunoaşte istoria nu are viitor. Acest gând nu trebuie uitat niciodată şi la el trebuie să ne întoarcem mereu. Credinţa a început odată cu apariţia omului şi s-a statornicit şi desăvârşit printre oameni odată cu intrarea în istorie a Celui promis, care, Cuvânt fiind din veşnicie, s-a făcut trup şi a locuit între noi, aşa cum ne asigură marele revelator al iubirii, evanghelistul Ioan. Dar  nu a fost uşor şi nici nu este uşor să ajungă la toţi şi la toate popoarele. Totuşi, proiectul odată început  el înaintează învingând orice obstacol de timp şi de împotriviri. Firicelul de apă pornit din munte nu cedează, luptă, caută loc, străpunge stânci şi merge spre mare: nu se odihneşte decât când ajunge la împlinire, la liman. Credinţa aşa a început, cu un prunc, cu o luptă, cu  jertfă ce a făcut să dispară puterea morţii şi a întunericului şi să ajungă până la noi. Credinţa noastră nu e legată şi condiţionată de limbi, de rasă, de loc. Credinţa este un dar pentru toţi, deci, şi pentru cei care se bucură cunoască o limbă sau alta şi trăiesc oriunde în acest univers. Ne bucurăm că vorbim româneşte şi că înaintaşii noştri au avut istoria lor şi ne-au lăsat atâtea valori. Le suntem recunoscători şi îi cinstim. Ei sunt părinţii noştri şi de ei şi de viaţa lor suntem legaţi şi obligaţi de a  transmite altora bogăţiile ce ni le-au lăsat. Suntem fericiţi că au folosit aceeaşi limbă pe care o cunosc şi o iubesc toţi locuitorii acestui binecuvântat colţ de ţară şi că prin ea ne găsim uniţi în acelaşi cor şi glas comun. Glasul nostru se îmbină astfel într-un mod armonios cu ceilalţi fraţi ce folosesc alte limbi pentru acelaşi crez şi cu aceiaşi iubire. Rădăcinile noastre sunt implantate în spiritul strămoşilor din ţara de nord a României, care au descălecat pe albia Moldovei şi a Siretului. Ei sunt eroii şi strămoşii noştri şi umbra lor rodeşte ca o sămânţă aruncată pe acest pământ fertil şi primitor, ce nu a putut fi sufocată de nici un obstacol, de nici o vitregie şi de nici o ideologie. Spiritul se fortifică în încercări şi credinţa rodeşte pe cărările calvarului şi ale istoriei zbuciumate, căci Cel pe care l-au urmat înaintaşii noştri, şi pe care îl urmăm şi noi, e viu şi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui.  

-Episcopul martir de Iaşi, Anton Durcovici, un austriac dedicat spiritualităţii româneşti, un prelat care, în condiţii tragice pentru Biserică,  şi-a săvârşit martiriul impus ca păstor al credincioşilor pământeni; Fericitul Ieremia Valahul, un român catolic care, în secolul al XV-lea, transforma omenia specific românească în fapte plăcute lui Dumnezeu, fraţilor şi oamenilor, la Neapole. Doar câteva destine exemplare care adapă izvorul doritei unităţi întru credinţă. Unde ne aflăm acum, în Cartea Unităţii de Credinţă la care lucraţi cu propria viaţă, Prea Sfinţite?

– La această consolidare a credinţei şi a convingerilor spirituale şi-a oferit toată viaţa, iubirea şi sângele său, pe care l-a vărsat în nordul ţării, la Sighet, marele episcop austriac prin naştere, dar român prin slujire şi spiritualitate, păstorul acestor credincioşi în fruntea cărora a fost ales să fie, episcopul erou şi martir, dr. Anton Durcovici. Sângele martirilor, sămânţa creştinilor, s-a verificat întotdeauna de la primele comunităţi creştine şi până astăzi. Pe umerii lor uriaşi s-a construit şi continuă să fie clădită Biserica. Pe iubirea şi jertfa lui se reazemă credinţa şi trăirea bunilor catolici moldoveni. Şi câţi alţi eroi nu a avut poporul nostru credincios?Fratele nostru Ieremia, pornit de pe meleagurile Valahiei Minor în îndepărtata Italie, a semănat cu propria iubire şi slujire, spiritul sănătos al tânărului moldovean dornic de sfinţire şi prompt pentru a-şi da viaţa din iubire pentru fraţi. El a purtat, asemenea atâtor călători şi martori români prin ţări străine, imaginea sufletului românesc şi generos ca apoi să se întoarcă pe pământ natal după ani şi ani cu laurii sfinţeniei. Locuitorii din Napoli au descoperit în el şi nu au putut uita un suflet românesc cu frumuseţea calităţilor latine, credincios şi generos până la moarte, ce a unit Orientul cu Occidentul, lăsându-ne un testament de căutări comune a unităţii neamului omenesc şi a dorinţei de unitate în credinţă „ca toţi să fie una”, vocaţie trasată de marele Întemeietor al Bisericii nu numai pentru unii sau alţii, ci pentru toţi cei ce poartă în ei chipul lui Dumnezeu şi pecetea Duhului sfinţitor, dăruit lumii întregi prin misterul morţii şi învierii de cel ce s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat.

Am avut bucuria de a fi alături de Excelenţa voastră la pri-ma atingere a pământului românesc de dincolo de Prut. V-am simţit lacrima în îngenunchiere şi rugăciune. Acolo, mai ales acolo – şi uite că vorbim despre o ţară vecină – politica de disoluţie a creştinismului catolic românesc a fost şi mai puternică. Şi dincolo de regulile diplomaţiei, Episcopiei de Iaşi îi revin, sunt convins, datorii de sprijin înzecite, mai ales când ştim că Episcopul de Chişinău îşi mai vizitează din când în cînd neamurile de la Fărăoani, Bacău.

– Ce urmează, ce trebuie să facem noi, fraţii celor două Biserici? Să ne căutăm, să ne descoperim şi să ne regăsim în jurul Păstorului cel bun  ce lasă să cadă ploaia peste toţi, iar soarele său să ne încălzească şi să ne asigure tuturor viaţa cea adevărată. Ce simbol minunat şi ce program sfânt ne stă în faţă: Dumnezeu însuşi, unul în fiinţă şi întreit în persoane. Românii credincioşi se ştiu uniţi, indiferent de graniţele trecătoare. Fraţii de aici nu au putut să fie separaţi de cei din alte părţi,  mai ales de cei de dincolo de Prut, cu nici o metodă şi cu nici o ideologie. Ei au rămas şi rămân mereu legaţi de noi cu atâtea legături şi  strigă unii către alţii. Merită sărutat pământul  fraţilor noştri şi merită să fie şi îmbrăţişaţi cei care au suferit atât de mult şi au fost înstrăinaţi prin Siberii, şi care acum şi-au regăsit locul şi fraţii şi care şi-au deschis comorile şi uşile pentru a fi în comuniune cu toţi cei de o limbă şi credinţă. Sângele ne obligă să nu-i uităm şi iubirea de fraţi ne cheamă să le stăm alături. Suntem fraţi şi ca fraţi ne găsim bine împreună. Ca fii ai bisericii catolice susţinem cu spirit frăţesc noul păstor şi pe colaboratorii lui şi îi invităm necontenit la spiritul comuniunii în credinţă şi trăire zilnică. Confratele nostru întru episcopat, Mons. Anton Coşa, de la Chişinău, nu uită nicidecum de fraţii săi de la Iaşi, din Fărăoani sau Bacău, iar noi, din partea vestică a Prutului, nu-l putem uita. ″Ce bine e când fraţii în Domnul se iubesc şi-n dragoste şi pace, pe lume vieţuiesc″, ne îndeamnă cântecul şi ne obligă sângele şi credinţa.

Revin, Prea Sfinţite, la gândul dintâi, încă nedesăvârşit de forma întrebării. Vă nelinişteşte, vă obligă cu mult mai mult numele primit, de Petru, porunca în timp adresată de Mântuitor primului stătător al Bisericii, apostolul Petru: Paşte oile mele! Şi imaginea de filigram a corăbiei care încă mai cheamă la lucrarea misionară evanghelică? Iar misionarismul acestui timp un este neapărat unul al călătoriilor geografice ci, mai ales, cel al interiorului, acolo unde anii de opresiune spirituală au atins bucuria icoanelor.

– Păstorul, ca păstor rămâne mereu legat de turmă, iar unul ca mine, care poartă numele primului stătător al Bisericii, Petru, are un motiv în plus să se angajeze în drumul slujirii şi să ducă oile sale la păşuni verzi şi la ape liniştite. În acest fel creşte speranţa ca lumea să fie mai bună, să se simtă binecuvântată, iar Biserica să-şi ofere toată grija şi tot harul pentru ca binele să biruie, iar evanghelia să aducă tuturor pace, armonie şi fericire. Imaginea păsării de pe cer ne urmăreşte şi ne obligă să lăsăm pe pământ nu numai o umbră trecătoare, ci o umbră roditoare şi răcoritoare. Lumea se va odihni la umbra aripilor noastre cu care vom facem ca lucrarea Duhului Sfânt să se reverse ca o ploaie binefăcătoare. Pentru acest lucru ni se cere să zburăm şi să brăzdăm mereu pământul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*