Impresii de călătorie – Germania (4)

Sub spectrul munților Pădurea Neagră: Rinul, Alsacia și Baden-Baden

Poziţionarea oraşului Baden-Baden la câţiva kilometri de Rin conferă locului un aspect de avanpost al spiritului german orientat către întinsa câmpie a provinciei Alsacia, teritoriu de aprigă dispută cu Franţa. Şi de fapt tocmai acest relief variat, care  îmbină muntele, şesul şi râuri repezi a furnizat ingredientele care au zămislit în timp specificul atât de deosebit al naţiunii germane. La interferenţa cu alte civilizaţii, dintre care unele au apus de demult, triburile gotice au putut la adăpostul unor frontiere naturale să se apere cu uşurinţă, dar şi să invadeze cu succes teritorii învecinate.

Într-un fel Baden-Baden încorporează ceva din simbioza involuntară a fondului germanic şi a celui celtic – roman, realizând o sinteză a trei curente determinante pentru istoria ultimilor două mii de ani în această regiune a Europei. Eleganţa franceză îmbinată cu rigoarea germană şi cu vestigii ale civilizaţiei romane ajung până la noi prin intermediul arhitecturii caselor, ornamentaţiei bogate a aşezămintelor publice, precum şi prin amprenta inconfundabilă a amenajării oraşului într-un mod care te trimite deopotrivă spre Franţa, Germania şi Italia. Spiritul suprapunerii dintre popoare şi veacuri vizibil în toată zona Alsaciei îşi regăseşte un corespondent perfect în oraşul Baden-Baden la adăpostul protector al Rinului de o parte şi al lanţului de coline sau dealuri ce se unesc maiestuos în munţii Pădurea Neagră.

Biserica Rusă şi o fotografie cu ultimii Romanovi

În privinţa caracterului cosmopolit al aşezării localităţii Baden-Baden, un aspect interesant este constituit de prezenţa unei numeroase comunităţi de origine rusă, lucru mărturisit de mulţimea de localuri sau restaurante unde observi surprinzător alături de germană prezenţa limbii ruse în anunţuri de tot felul, incluzând meniu-ul zilei sau diferite alte amănunte legate de oferirea diferitelor servicii. Într-una din zilele şederii mele am intrat în biserică rusă, un aşezământ impresionant, plin de semnificaţii încă vii şi de amintiri în mare parte şterse în ţara natală.

Am remarcat culorile vii ale frescelor şi icoanelor, bine întreţinute dealtfel, conferind impresia unei prospeţimi ce contrasta cu amintirea deja de mult trecută a unor evenimente, locuri sau nume de multe apuse menţinută încă în interiorul acestui locaş de cult. Astfel, privind cu atenţie şi evlavie chipurile de sfinţi de pe pereţii bisericii, nu am putut să nu remarc prezenţa la loc de cinste a unei fotografii cu ultimii membrii ai familiei imperiale ruse. Imediat am avut senzaţia fizică a terorii a unei perioade teribil crude, mai precis a măcelului din Palatul de Iarnă pus la punct cu atâta răutate de către bolşevici în cursul anului 1917. Privind feţele nevinovate ale copiilor din familia ţarului, precum şi chipul acestuia lipsit de vanitate, exprimând o linişte şi o demnitate solemnă, am realizat statutul lor de martir în mijlocul acestei biserici de diaspora.

Nu îmi dau seama în ce măsură biserica ortodoxă rusă are legătură cu această biserică, însă alături de impresiile stranii ce m-au cuprins la venirea în Germania legate de strigătul mut al evreilor deportaţi din land-ul Baden-Wurtemberg, această mărturie a cruzimii fără sens m-a urmărit timp îndelungat şi după ce m-am retras cu sfială şi reverenţă din acest locaş sfinţit de atât de multe lacrimi. Priveam cu un viu interes persoanele care intrau sau ieşeau din biserică, precum şi pe cei care deserveau acest locaş de cult, simbol deopotrivă al unităţii unei comunităţi aflate într-un veşnic peregrinaj de aproape o sută de ani. De fapt, am constatat o anumită sensibilitate a popoarelor de origine slavă ce contrastează dramatic cu comportamentul brutal al conducătorilor lor, mai ales pe perioada din ultima sută de ani. Pentru mai multe momente am fost transportat în imaginaţie în Rusia albă, de dinainte de apariţia bolşevismului, o ţară a lui Tolstoi, Dostoievski sau Turgheniev, care deopotrivă au găsit o sursă de inspiraţie interesantă în regiunea Baden-Baden, însă „vraja” a dispărut în momentul când am ieşit din biserică în friguroasa Germanie.

Singur pe străzile din Baden-Baden

M-am plimbat mult pe străzile oraşului Baden-Baden căutând să simt „energiile” locului, amprenta pusă de către o natură similară şi totuşi diferită ca dimensiune de cea din România. Drumurile pavate cu piatră cubică îmi aminteau ceva de partea centrală a Braşovului, casele de „epocă” trimiteau uneori către stilul palatului Peleş, alteori aveam impresia că mă aflu pe Calea Victoriei în Bucureşti, pentru ca la următorul colţ de stradă să fiu sigur că am ajuns la Sibiu, iar mai încolo că am intrat pe una dintre străzile acoperite de frunze de pe colina Warthe din acelaşi drag oraş Braşov. De ce oare decodific totul prin prisma sensibilităţii de om născut şi trăit în România?

De când eram mic îmi plăcea să merg singur pe străzile oraşelor în care am locuit, să gust direct atmosfera degajată de fiecare casă, de fiecare colţ de stradă, să mă împărtăşesc de spiritul locului, să îmi îmbogăţesc experienţa prin cunoaşterea de persoane noi, prin vizionarea de perimetre ce ieşeau din comunul mersului între şcoală şi acasă. Baden-Baden cu mulţimea de magazine frumos luminate, dădea impresia unei sărbători continue, a unei bucurii de a trăi exprimate prin vitrine mereu altfel aranjate, prin intersecţii de străzi sau piaţete pline de trecători mai tot timpul zilei. De fapt, ar fi multe de povestit despre faimoasele băi romane, unele dintre ele putând să fie frecventate de către amatorii de nudism sau de cazinoul din centrul localităţii, unde personaje celebre au pierdut averi imense doar din dorinţa de distracţie. Dar pentru acest lucru, ar fi mai indicată citirea unui ghid turistic, decât relatarea într-un articol cu impresii de călătorie.

Spectrul munţilor Pădurea Neagră

Regiunea din jurul localităţii Baden-Baden este preponderent rurală, cu mici „comune” sau „orăşele”, unde lipsesc animalele de curte, iar grajdurile servesc drept garaje pentru maşini, o zonă în care agricultura se face în mod intensiv, cum nu am mai văzut în nicio altă parte a locurilor prin care am călătorit. Însă peste tot acest podiş variat se aşterne cu o tentă de legendă colinele munţilor Pădurea Neagră, un fel de templu precreştin, care alături de Rin cizelează un areal protejat de zei străvechi şi unde este posibil să mai auzi încă glasul personajelor din Cântecul Nibelungilor.

De fapt, călătorind prin această regiune, am retrăit senzaţia vie a trupelor Wermacht-ului plasate pe aliniamentul Rinului, al blindatelor camuflate în spatele căpiţelor de fân sau al trupelor poziţionate în spatele „dinţilor de dragon” ale liniei de apărare şi atac numită Siegfried de către creatorii ei. Uneori, mi se părea că văd turelele tancurilor Pantzer, alteori că discern coloane nesfărşite de blindate şi de autocamioane cenuşii trecând încet pe aceste drumuri şerpuitoare. Iar în final am înţeles într-un fel mândria şi teama gotică, extaz-ul şi agonia unei identităţi ce te obligă, dar şi te copleşeşte. Atât de mult aş dori să pot înţelege sufletul acestei naţiuni şi al comportamentului contradictoriu din ultima conflagraţie mondială, însă îmi dau seama că doar o simplă vizită nu este de ajuns.

Înapoi cu ICE-ul către Frankfurt

În cele din urmă am luat trenul înapoi spre Frankfurt, lăsând în urmă amintiri de locuri, chipuri de persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, şi o mulţime de spectre  desprinse din realităţi dure, neînţelese, dar din a căror ţesătură se desprinde prezentul în care trăim. Trenul era aglomerat, iar în viteza comparabilă cu a unui avion cu elice aveam senzaţia că pluteam în spaţiu şi timp. Din nou enigmaticul Karlsruhe, tăcutul Manheim şi zgomotosul Frankfurt au trecut pe lângă mine asemenea unor impresii de moment contopite în câmpia brăzdată de ape repezi şi umbrită de nenumărate coline pe întreg cuprinsul ei.

Am venit cu anumite întrebări, dar am plecat cu şi mai multe, fiindcă în cele din urmă orice experienţă nu reprezintă altceva decât o poartă către o etapă ulterioară, un sfârşit şi un început deopotrivă, o moarte şi o înviere. Astfel, Baden-Baden a reprezentat pentru mine o întâlnire spirituală, chiar spectrală, cu realităţi despre care doar am citit în cărţile de istorie, un contact cu timpuri şi epoci apuse istoric, dar vii prin prezenţa inefabilă a memoriei locurilor, pe care nimic şi nimeni nu o va putea şterge vreodată.

 

 

Un răspuns la Impresii de călătorie – Germania (4)

  1. IO...gereules spune:

    Domnule care mai esti si din Brasov,Brasovul cu Wartele lui,pe care il credeam numai al meu,ca sa aflii sufletul unui popor trebue sa mai cunosti si putina istorie.Tot ce-ti imaginezi dumneata cu tancuri,cu capite de fan,cu coloane de oameni posomorati ce treceau spre lagare ,le-ai vazut prin filme,filmele de propaganda anti germana.Dar ar trebui sa stii ca Germania in Primul Razboi Mondial a ajuns sa infranga toata Europa cu Anglia cu tot.Englejii erau in pragul desfiintarii ca natie,de foamete,de boli de mortalitate dezastruasa,francezii la fel italienii la fel.Nemtii simtitori la starea fiintei umane le-a propus englejilor ajutor dezinteresat si relatii exact asa cum au fost ele inaite de razboi,nu de invingator si invins.si celorlalti la fel.Dar s-a intamplat ceva care a facut ca razboiul sa continue la alte dimensiuni si germanii au fost ingenunchiati din prea multa bunatate,borfasii o numesc prostie.Poate vei afla ce s-a intamplat.Cum de Germania invingatoare de fapt,a fost ingenunchiata si care odata cu venirea lui Hitler la putere,distrusa,dar ca pasarea Phoenix inaltata iar si asta datorita harnicului si cinstitului popor german.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*