Povestea lui Ion și oastea lui…

A fost odată un om. „Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, a scris despre el Lucian Blaga și „mut ca o lebadă”, s-a retras apoi, etern împăcat, într-o poiană viscolita cu îngeri. Omul care-a fost odată, ca niciodată știa că cele mai fericite făpturi izvodite de gîndul ÎntîiStătătorului lumii, fluturii adică, aveau viață fulgerată: cît numai o zi. Mai bine scris : o viață de-o zi ori o zi de-o viață, totuna efemeridă rămînea în veac.

Omul care-a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit pe el însuși, prin noi înșine, pentru voi înșivă la toate timpurile întîmplate în vis și aievea, într-o preabună din înserari s-a luat și s-a despovărat de sine, hotărînd să nu-și mai aparție sieși, celui „atît de mult al pămîntului ” și dăruindu-și fărîma de viață fluturilor, fără  seamă i-a veșnicit între două coperte de scriere împărătească pentru Întotdeauna.

Mai bine scris: între două maluri de cer; pe un mal —omul nostru, pe celălalt–oștimea voioasă de fluturi angelici zburînd de pe un cuvînt înflorit al Creatorului pe un altul înrodit, pînă devin, la rîndul lor, Cuvînt îmbietor ca o miere duhovnicească. Deși, s-ar părea, omul nostru nu e un simplu grădinar, altfel spus: îngrijitor de albastră poiană.

De ceva vreme, cel de-și zice Ion Proca și ne zice-n cartea neamurilor cununate în Slava Netrecerii, a ajuns să păstorească un catastif de vieți care-ar mai fi rătăcit cu aripile frînte printre muritori de nu le-ar fi sunat clopotul în cer și-atunci, suflete stoluri–stoluri s-au înălțat din poiana pe unde ne plimbăm fiecarele din noi viețuirea spre poiana tăinuită, din mila Atotțiitorului, în ochii neuitători ai lui Proca.

Pe chipul lui, dacă mai știți să priviți în adînc, două lumînări necunten plîng Dumnezeire.

Fluturii și-au prins aripi de îngeri și fac popas pe umerii săi, preaduios glăsuind: „O oaste de îngeri/ Cu un ciobănel/ Mări iese-n cale,/ Coboara la vale…

La Valea PururiPlîngerii noastre în Domnul!”

…A fost odată un om, carele Este aievea și în stihuire, inclusiv în „101 poeme”(Editura „Biodova”, București, 2011), unde se destăinuie plenar, liric și sentimental fără voie și leac:”Nu mai iese tata în cojoc mițos,/Nucile la poartă s-au pierdut pe jos./Cine să le strîngă, cine să le-adune?/…A plecat sărmanul într-o altă lume./Cînd m-așez la masa fără nici un blid/Mama nu mă-ntreabă dacă îs flămînd./Tata nu mă cheamă la cules de vii,/Casele rămase toate sunt pustii…”

Descendent fidel din Lumea patriarhală a lui Aron Cotruș, Șt.O.Iosif, Panait Cerna, George Lesnea și George Coșbuc,colonițeanul Ion Proca ne anunță că, în sfîrșit, s-a petrecut și…Marele Nimic în istorie: „Soarele se macină ca bobul în rîșniță./Pitulicea își cîntă plămînii pe-un spic./Vinul nebăut se sinucide în pivniță./Eu ți-am trimis doru-ntr-un plic./Asist la moartea Marelui Nimic”.

Nelipsit de la orișice prohodire de astre, poetul nu poate să nu fi agonisit  și o poiană cu heruvimi, de care grijește neostoit cu uneltele sufletului său, mereu îngînător(„Poiana cu heruvimi”, Editura „Grafema Libris”, 2007).

Aici, cred, în acest „cîmp al sufletului” vom și afla rămînerea adevăratei valori a scriitorului nostru, pentru care toatele sunt doar „un vis, un fel de legănare astrală”. Și nu reușim să trecem de pe acest tărîm spre alte Lumi de nu poposim cu lacrima neștearsă pe gînd prin poiana lui Proca.

Miraculoasă, însorită și îndeveci roditoare de dulci amintiri. O poiană rîvnită de toți mai marii  ceasului efemer, dar pe unde au viză de trecere numai aleșii în Domnul. Vedeți-i poiana lui Proca și-o să-i întîlniți heruvimii.

Sunt mulți, vindecați de uitare și buni ca o pîine întinsă de brațele părintești ale Cerului la răsăritul inimii în zori.

Am cutezat de-am intrat în ea și nu mai pot de-atunci să-i părăsesc splendoarea. Splendorile, mai bine aș fi scris! Aici și doar aici, poetul își migălește hrisovul nedesfrunzirii clipelor în van. Aici și doar aici arhivarul împovărat de vremi duce contul sufletelor devenite demult heruvimi și le păstorește ca un baci coborît benevol din Baladă. Vrednic baci cu veșnic vrednici îngeri  evadați dintr-o lume-nelume ce uită-a mai plînge…

Și-n timp ce noi Ne Suntem numai pre Noi, aproape în exclusivitate, înveșmîntați în straiul zgurii cu parfume de neant, undeva, aproape-departe, peste „Colonița infinitului său”, mai sună – răsună ecoul de-azur al Luminii.

Cu  buciume de aur acompaniată, cu   trompeți de argint și cavaluri etern înflorite,  oastea de heruvimi a lui Proca tot triluie-n Dumnezeire: ” A fost  odată-un om, care Ne Este!

Pe Valea PururiNingerii noastre în Domnul!”

P.S. La toţi Anii, dragă scriitor Ion Proca, cel carele te-ai născut de Ziua  Naţională a  României şi  ai grijă de toţi morţii români, ca de propriii tăi copii. AMIN!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*