Un document zguduitor: Ion Antonescu – „Avem dovezi!”

Domnule Filderman,  

În două petiţii succesive îmi scrieţi de „tragedia zguduitoare” şi mă „imploraţi” în cuvinte impresionante, reamintind de „conştiinţă” şi de „omenie” şi subliniind că sunteţi „dator” să apelaţi „la mine” şi „numai” la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.

Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură „este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei”.

Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţele celor umili şi fără apărare. Înţelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.

Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?

Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.

Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)

Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.

În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti.

Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.

Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.

V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?

V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.

Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.

Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.

În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.

Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.

Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.

Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?

Te îngrozeşti? Te înduioşezi?

Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.

Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.

Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioşaţi-vă de cei ce merită.

Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă fac şi Dvs atâta rău.

MAREŞAL ANTONESCU

19.X.1941

P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici jidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătându-le că are patru copii.”

*****

Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria „fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părţi, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. În România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleşitoare a evreilor nu au fost afectaţi de legile aşa zis anti-semite, ceea ce a declanşat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuşi unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toţi evreii apatrizi, care nu aveau cetăţenie română şi despre care nu se putea şti cu ce intenţii, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de aceşti evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportaţi câteva sute de evrei comunişti sau ştiuţi a fi agenţi anglo-americani (spioni).

În principal, evreii duşi în Transnistria erau cei mai mulţi sub învinuirea colectivă de a fi săvârşit crime împotriva românilor, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, pe teritoriile ocupate de Armata Roşie. În măsura în care starea de război nu permitea derularea unor anchete juridice care să stabilească persoana vinovată de o crimă sau alta, iar tot ce se ştia era faptul că acele crime fuseseră săvârşite de nişte evrei, măsura minimă care se impunea era o pedeapsa colectivă: izolarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina în condiţii care să nu le permită reluarea activităţilor ostile faţă de români, faţă de armata română. Era o măsură juridic şi moral justificată de faptul că evreii nevinovaţi nu colaborau cu autorităţile pentru identificarea criminalilor.

Fireşte, probabil că cei mai mulţi evrei nu se făcuseră vinovaţi de crime sau activităţi anti-româneşti, iar cei mai mulţi dintre evreii vinovaţi fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarceraţi, ca nişte criminali, aşa cum mulţi dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau şi oameni nevinovaţi, au fost numai strămutaţi cu familia şi izolaţi, în localităţi şi locuinţe din care populaţia civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaţionale ale războiului.

Evreii duşi în Transnistria au fost cazaţi în locuinţe omeneşti, au avut o largă libertate de mişcare. Interdicţia impusă era să nu se intre în acele localităţi fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au „gestionat” înfometarea Ucrainei şi uciderea prin inaniţie a milioane de ţărani din Ucraina în anii 30. Se aud şi azi voci în Ucraina care le reproşează autorităţilor româneşti din Transnistria că i-au apărat şi protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria! Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale faţă de România, faţă de români!

Evreii au fost lăsaţi să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiţii relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzaţi de genocid anti-evreiesc, de holocaust!

Este nu numai o minciună şi un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!

Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproşăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu nişte ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.

Sunt aşa de puţine vocile evreieşti care au spus adevărul!. Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula „exerciţiu de auto-guvernare”, formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportaţi (strămutaţi) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exerciţiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.

Evreii din România având, cum bine se ştie, un rol important în constituirea şi succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor ţară în Transnistria!

Se pare că Ion Antonescu a ştiut cu cine are de-a face. În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbeşte de mai multe ori despre dovezile pe care le are cu privire la crimele şi fărădelegile săvărşite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareşalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbeşte Antonescu?

Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noştri următoarea informaţie:

Cu gândul la discuţiile ce se vor purta la sfârşitul războiului, la tratativele şi negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareşalul Ion Antonescu a avut grijă să adune o bogată documentaţie privind „problema evreiască”. Sub acest titlu s-a adunat un vast şi explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conţineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu şi a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.

Aceste documente – mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător şi mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noştri, deşi ar avea cu prisosinţă material din care s-o întocmească, chiar şi fără documentele adunate de Ion Antonescu.

Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecinţele trădării de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive româneşti, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după „eliberarea” din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi documentele privitoare la evrei, şase lăzi dedicate „problemei evreieşti”. Chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: Problema evreiască.

Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul „demontării comunismului” de către urmaşii celor care îl montaseră în 1917, o delegaţie de specialişti din Israel, specialişti în Holocaust probabil, a mers la Moscova şi a tratat cu autorităţile soarta celor şase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare şi depozitare, başca eventualele remuşcări sovietice ori scrupule.

Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârşăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputinţa de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecţia acestui gest mai mare: a ruşilor sau a evreilor?

Probabil că nu vom şti niciodată detaliile acestei tranzacţii. Cunoaştem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzaţiile de genocid şi Holocaust, încununate cu recunoaşterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul aşa zis românesc! Dacă mai ţinem cont şi de prăpădul făcut în Arhivele româneşti după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman şi alţi demnitari vânzători de ţară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/şi distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în „problema evreiască”.

Minciuna nu are picioare lungi. Chiar şi fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăţia lui Ion Antonescu şi a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună neruşinată uşor de dovedit ca minciună. Căci – ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemţii au „finalizat” 6 milioane de destine evreieşti. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se ştie: au făcut săpun şi abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!

Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?

Din surse evreieşti autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalţi evrei, înfometaţi de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alţi evrei ucişi de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncaţi de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chişinău şi împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)

Da! În principal suntem acuzaţi fără documente, dar acuzaţiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârşit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă şi capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy şi-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act.

Aşadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondenţa sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autorităţile naţionale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.

Alte autorităţi, anti-naţionale, au permis sustragerea acestor documente şi transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înţelegeri la care aţi ajuns cu inamicul neamului românesc?!

Aceeaşi întrebare pentru guvernanţii de la Jerusalim: cu ce drept v-aţi însuşit documente din Arhiva Naţională a României? Simplul fapt că aţi ajuns la o înţelegere cu nişte devalizatori, nişte infractori, că aţi avut cu ce bani să plătiţi nişte funcţionari uşor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte şi evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuşi şi ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea şi demnitatea poporului român?!

Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăţiei românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzaţiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor. Până când?

*

Cum am putea ca noi, societatea românească, să intervenim pentru a normaliza situaţia măcar a acestor două depozite: Memoriile lui Wilhelm Filderman şi cele şase lăzi „târguite” de evrei la Moscova în 1991. Normalizarea, în acest caz, înseamnă readucerea în ţară a acestor documente şi publicarea lor neîntârziată!

Unde sunt dovezile? Dovezile au fost sustrase după 1990 şi dosite în Israel!

Un răspuns la Un document zguduitor: Ion Antonescu – „Avem dovezi!”

  1. Pingback: Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941 | Magazin Critic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*