De ce nu mai cântăm sau unde sunt piepturile de odinioară…

Una din trăsăturile cele mai evidente din ceea ce numim activităţi civic-populare ar trebui să se reflecte în partea vocală.

Fie că este un miting, un marş, o demonstraţie sau orice altă manifestare, primul lucru care se observă la participanţi este vocalitatea. Sau, în cazul nostru, lipsa ei.

Acţiunile sindicale din ultimii ani au prilejuit diferite tipuri de scandări: de la urlete răguşite la momente gen „dansul pinguinului”.  Cu siguranţă că o manifestare publică, organizată şi susţinută de oamenii simpli are două componente majore, care-i determină impactul: numărul celor prezenţi şi vocalitatea lor.

Una fără alta nu se poate. Degeaba se strâng 50 000 de oameni, dacă singurele scandări sunt două cuvinte blegite. Cum degeaba urli din toţi rărunchii, dacă sunt doar zece persoane care mărşăluiesc.

Nu intru acum în detalii ce ţin de psihologia maselor sau de evenimente din trecut. Cert este că, dacă s-au mai găsit mulţimi care să iasă în stradă, din punct de vedere vocal, acestea au fost aproape nule.

De exemplu, cu prilejul Zilei Armatei Române am avut ocazia să asist la o acţiune a militarilor. Aceştia au mărşăluit pe străzile oraşului, cântând. Vocile lor puternice, dure, clare au creat o impresie puternică locuitorilor cât şi telespectatorilor. Deşi nu au fost mai mult de câteva sute, ostaşii au creat, prin cântec, o senzaţie extraordinară!

Spre comparaţie, e de-ajuns să ne reamintim de adunările slabe ale miilor de sindicalişti, studenţi sau altceva.  Imaginile văzute în asemena cazuei mi-au amintit de o carte pe care am citit-o acum ceva timp, scrisă de un român simplu: era fiu de pădurar din Bucovina…

Şi atunci mi-am dat seama de un adevăr: suntem bolnavi sufleteşte, pentru că nu putem cânta. În Biserică, sute de oameni nu sunt în stare să spună cu voce tare, Tatăl Nostru sau Crezul. Sau în alt loc public. La acţiunile civice se repetă mecanic nişte scandări de două trei cuvinte. La şcoală, la teatru, la muncă sau pe stadion, imnul naţional se stinge după două-trei versuri şi exemplele pot continua.

Unii, sesizând ceva, dar nu complet, au adus fanfare şi cântăreţi la diferite acţiuni. Degeaba. Unii şi-au înarmat oamenii cu fluiere şi alte obiecte producătoare de zgomot. Degeaba. Sunt prezenţi, dar morţi sufleteşte. Această  situaţie denotă o conştiinţă necurată. Cei care nu pot cânta se simt cu musca pe căciulă. N-ar putea să-ţi spună ce anume, dar au ceva pe suflet. Poate nici nu cred în motivul pentru care sunt acolo. Şi atunci e ca şi cum n-ar fi.

Este inutil a mai continua în acest fel. Cât o să mai putem organiza manifestari publice, să o facem cu cei care vor şi pot să cânte. Dacă sunteţi puţini, mai aşteptaţi, dacă sunteţi prea mulţi aplicaţi principiul selecţiunii. Cei care pot să cânte, să vină.

Când românii, oricare ar fi ei, vor ieşi – din nou – în stradă, cântând, politicienii vor tremura iarăşi. Dacă vom cânta frumos, curat, melodiile noastre româneşti, românii vor arăta iarăşi că sunt vii.

Dacă vom continua să mergem în gol, copiind o formă din trecut, nu vom trezi nicio conştiinţă. Ba dimpotrivă, o vom adormi. Întotdeauna când au plecat la luptă, românii au făcut-o cântând. E vremea să ne uităm cu atenţie în sufletele noastre şi să ne întrebăm: când vom cânta iar?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*