În alt articol Echilibrul, Eminescu este încântat de mişcările politice ale popoarelor, în care cehii, galiţienii, tirolezii, triestienii au cerut autonomia ţării lor. Chiar cotidianul Pester Lloyd al eveilor maghiarizaţi, recomanda guvernului o deplină îndreptăţire a naţionalităţilor. Şi el se exprima astfel: „ Opiniunea publică a Austriei s’a pronunţat pentru căderea constituţiunii, pentru răsturnarea complectă a dualismului care nu are nici o raţiune de a fi. Dacă suveranul s’ar învoi să-şi cercue fruntea cu coroana Bohemiei, el ar trebui prin consecinţă să reprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei. … Să vedem raţiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit să-l producă; sau această formă e numai o ficţiune diplomatică, o variantă a eternului „divide et impera”, o formă arbitrară, care să nu rezulte din ideea ce naturalmente o conţine în sine materialul ei – popoarele? Şi în continuare Eminescu, expune trei moduri în care dualismul încearca a se impune, ca şi cum acestea ar fi superioare celorlalte popoare vieţuind în imperiu, la care, pe rând, le dă lecţia cuvenită, argumentând că maghiarii ne sînt net inferiori din toate punctele de vedere, şi nici o raţiune nu le dă dreptul ca această minoritate să dispună la bunul lor plac de viitorul românilor transilvaneni. În continuare el scrie: „Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinte, reciprocitatea relaţiunilor sale; într’un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de altă natură. Astfel, preoţimea evului mediu explica evangeliul astfel, încât făcea ca popoarele să îngenunche şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitatea Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a facut pe Români să primească tăcând, ca o rezistenţă mai mult pasivă, umilirea dualismului.
Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Ţi-arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină. Şi în continuare scrie:
Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinei excepţionale a Ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite în cultură. Întâia raţiune, prin care un popor poate egemoniza pe altul, e superioritatea morală.
Măsurariul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă sau mai concretă a noţiunilor în sine, toate acestea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e lesne ca un om sa vorbească nemţeşte, de ex., cu material de vorbă unguresc. …Căci clasa inteligentă numai, nu constitue civilizaţiunea, care trebue să fie comună tuturor păturilor populaţiunii.(s.n.) Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei natiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populace din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă Donquixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? au legislaţiune? au industrii? au comerţ? – ce au? Şi pe rând, Eminescu analizează fiecare aspect, al limbii, al ştiinţelor, al artelor, al legislaţiilor, al industriei, al comerţului pe care pe rând le arată că nu ne sînt superiori întru nimic nouă românilor:
„Limba? – Ar trebui să le fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; (s.n.) construcţiunea , modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, (figurile de stil n.n.) cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă.
Legislatiunea? Drepturi şi legi sunt într’o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături de o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru Unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană şi ştie toata lumea cât de rea poate fi o traducţiune, Industria? Germană. Comertul? În mâna Evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi Românii, şi vom arăta numai decât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă, care să fie o mai rea expresiune a poporului ei decât cea maghiară. … În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea, dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebue dar să ne mirăm, dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentrucă ei le-au înţeles pe dos, pentrucă ţesătura falselor noţiuni 
fundamentale i-a facut incapabili de-a cugeta drept. … Tot ce constitue viaţa lor internă e o minciună. Ce să ne miram, dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor?… Tu-i spui, că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, – el îţi răspunde, că naţiunea română nici nu există. (s.n.) Apoi înţelege-te cu’n astfel de om! … Cele şasesprezece milioane de Unguri, cu care înşeală Europa, sunt o minciună. (s.n.) …Şi cine nu-şi aduce aminte, cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa maghiară ori română. Din fericire, încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi cu statul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. Şi se-ntreaba apoi, câte mijloace vor mai găsi acei magnaţi care ţin în mână punga ţării, pentru a corupe şi a influienţa mai mult şi care-şi votează fondurile, din veniturile întregului contribuabil, (deci şi a românilor) pentru a le avea la dispoziţie pentru toate aceste acţiuni! Şi apoi continuă : „Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu cari locuesc la un loc”. Ei au înşelat întreaga Europă cu aceste afirmaţii mincinoase, despre toate celelalte popoare conlocuitoare, ca să nu mai amintim de felul cum ne batjocoreau pe noi românii spunându-ne „budös oláh” adică „român puturos”! Eminescu îi considera pe aceşti unguri din inima Europei, puţini la număr, fanatici, în aspiraţii rămaşi la mentalitatea evului mediu, cuprinşi de o epidemie spirituală şi cărora, o conjuctură politică, le-a dat pe nedrept supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari şi cu nimica mai înapoiate.
Trecând la punctul al doilea, care se referă la ideia etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcând, o reformă pe care noi românii o urăm din suflet. Reamintim că Eminescu, în articolul „Să facem un congres” a atacat vehement hotărârea guvernamentală de a dizolva adunarea de la Miercurea, costituită conform legilor constituţionale, în care erau aleşi reprezentanţi ai tuturor popoarelor din Ungaria, inclusiv a celor din Transilvania alipită abuziv după 1867 Ungariei. Prin dizolvarea abuzivă a acestei adunări, legile şi hotărîrile se luau numai de către guvern, conducerea politică a ţării, formată numai din unguri. De aici Eminescu atacă pe unguri, care profitând de slabiciunea Habsburgilor, dar poate că aceştia văzând în unguri singurii aliaţi fideli, i-au lăsat să-şi facă de cap. În publicistica lui, Eminescu atacă într-un fel tronul, care ar fi trebuit să se ocupe de supuşii întregului imperiu, dând drepturi egale tuturor supuşilor săi şi nu numai conducerii unei dualităţi opresive. Rezultatul acestei politici s-a văzut deabia după primul razboi mondial în care fiecare naţiune şi-a găsit libertatea, iar rezultatul dualităţii: Tratatul de la Trianon, marele doliu al maghiarilor, reduşi la Ungaria de astăzi iar austriecii …la Austria de astăzi! În cadrul articolului care-l tratăm acum, „Echilibrul” Eminescu ataca din punct de vedere juridic şi constituţional, că numai suveranul imperiului este garantul egalităţii în drepturi a tuturor supuşilor săi, şi că noi românii sîntem amici ai unităţii Austriei, iar tronul îşi va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe care nu le-am facut noi înşine, nu ne obligă. Ca o paranteză la ce afirma Eminescu, este faptul că austriecii şi cu ungurii bine-nţeles, în primul război mondial au mobilizat sute de mii de români transilvăneni pe care i-au trimis în prima linie pe frontul din Dalmaţia, iar bilanţul, 100.000 de morţi pentru, victoria Habsburgilor, susţinătorii drepturilor noastre! (s.n.)
Acum, când legile sunt făcute de guvernanţi, ele sînt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerile noastre, sunt făcute fără consimţământul nostru, fiindcă noi românii am refuzat de a discuta sau a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Şi Eminescu îşi pune întrebarea dacă reprezentanţii din dietă sînt reprezentanţii fideli al tuturor naţiunilor? Iar răspunsul vine de la sine, că toată lumea ştie ca ei sînt minoritari chiar în Ungaria proprie, şi că numai prin influenţări materiale la alegeri au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. O putere executivă, trebuie să fie pentru noi acea care aplică legi, pe care le-am făcut noi şi le-am aprobat noi, iar nu legi străine, impuse de alţii. Urmând principiile etice şi de drept pe care Eminescu le enunţa în sprijinirea cauzei românilor 
transilvaneni, el de fapt nu-i venea să creadă că ungurii, când au anexat Transilvania Ungariei, repet pentru a nu ştiu câta oară, numai din 1867, au ignorat ori ce sistem demn de un popor civilizat al secolului luminii, şi-au făcut cele mai mari abuzuri electorale pentru a-şi atinge scopurile, anexarea a cât mai multor teritorii pe care nu le-au aparţinut nici-odată şi maghiarizarea forţată prin orice mijloace ortodoxe sau neortodoxe a populaţiilor de etnii diverse. Orice articol care combătea metodele lor abuzive, pentru ei, ungurii, nu reprezenta nici-un obstacol în realizarea celor ce-şi propuseseră. Şi maşinăria austro-ungară a mers decenii întregi ca pe roate.
Ne gândim câtă energie a depus Eminescu pentru a apăra cauza românilor ardeleni, dar maşinăria maghiară, megea înainte, nu-i pasa de nimeni.
Eminescu scria că până legislaţia nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor, până atunci sancţiunea unui guvern nu poate opri, ca o lege să fie nedreaptă şi neacceptabilă. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. El este simbolul unui naţiuni, el este ca o stâncă de neclintit, el este personificarea fiecărei naţiuni care priveşte cu mândrie la el. Şi aici, Eminescu face o comparaţie cu regele Belgiei, care este iubit, fiindcă poporul este în el şi el este în popor. Aici, Eminescu face apel la spiritul de echitate al Habsburgilor, nu atacă tronul, fiindcă momentul nu sosise încă, cu toate că era la curent cu toate trădările lor de secole, a românilor, începând cu cea a Viteazului!
Şi acum, Eminescu trece la al treilea punct, care-i susţinerea drepturilor răpite prin mijloace brutale (brute cum le denumeşte el, n.n.)
Într-un stat liberal, care nu tinde decât la egala îndreptăţire a tuturor, măsurile brutale nu-şi au locul, amintind că s-ar uita că dacă s-ar face apel la acea putere telurică şi sângeroasă, să nu se uite că în armată, proporţia germanilor şi maghiarilor, faţă de români şi slavi este de 2:8! Cu toate că în armată până acum, n-a fost o revoltă militară, dar cu timpul această armată care cugetă astăzi, nu mai este de mentalitate veche care era doar o masă, iar inteligenţa de astăzi a tuturor popoarelor din Austria este eminamente naţionalistă. Eminescu îndeamnă de-acum pe români să-i lăsăm de-o parte pe aceşti unguri care se obstinează a reda autonomia Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul mediu, cu sentimente sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate.(s.n.) Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e de datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”… În reconstrucţia Austriei trebue ca sancţiunea popoarelor ca atari să premeargă sancţiunii suveranului. Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele ,,Austria” va fi sinonim cu „pacea”.
Aici se termină prima parte a articolelor lui Eminescu care, după cum aţi văzut, a combătut vehement atitudinea guvernanţilor maghiari, guvernanţi care nesocotind legile tronului, şi slăbiciunile lui, au dizolvat organisme constituţional alese, făcându-şi de cap în defavoarea celorlalte naţiuni care compuneau Imperiul austro-ungar, şi-n special a românilor transilvăneni. Degeaba Eminescu facea apel la justiţia tronului, atitudinea lui a fost întotdeauna contra românilor, dar s-au slujit mişeleşte de sprijinul românilor ca apoi să ne trădeze. Nu vom evoca decât, trădarea şi asasinarea lui Mihai Viteazul, trădarea revoluţionarilor români Horea, Cloşca şi Crişan şi apoi a lui Avram Iancu! Trădarea Habsburgilor a fost şi lăsarea ungurilor la o opresiune cunoscută numai ca accea a gulagurilor sovietice, la maghiarizarea învăţământului, a numelor româneşti de oameni, de localităţi, etc. care şi astăzi, o găsim la numele multor români şi la localităţi în secuime, acestea din urmă scrise în paralel cu denumirea românescă. Nu ştim încă, dacă nu vom înscrie în curând şi denumirea ungurească la toate staţiile de cale ferată!
Dar altă trădare, dar de data aceasta nu a austriecilor ci a guvernanţilor de după lovitura de stat din 89, a fost acceptarea reîmplantării la Arad a statuii reprezentând călăii maghiari şi a acoliţilor lor, a celor 40.000 de români transilvăneni, preoţi, copii, tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei şi incendiatorii a 300 de sate româneşti! Oare noi românii avem memoria atât de scurtă ?
Vom evoca acum la sfârşit faptul că, mai târziu când în 1871 a apărut cartea lui Rösler Romänische Studien, după cum ne relatează Pr.D.Bălaşa în cartea Marele atentat al apusului papal împotriva independenţei daco-românilor, la p. 55 scrie: M. Eminescu, cunoscând lucrările de istorie universală şi cronicile unguresti (şi cartea lui Rösler n.n.), se întreba categoric că, din momentul în care maghiarii, la sosirea în Panonia, au dat lupte cu voievozii români, ce alte dovezi mai trebuie împotriva aberantelor teorii, ale golului masiv de care invadatorii aberantelor teorii, ale golului masiv de care invadatorii fac atâta caz în ultima vreme.
Lasă un răspuns