„Teologia se poate afla oricând într-un dialog onest cu Ştiinţa”

– subliniază Prof. Univ. Dr. Adrian Lemeni, Secretar de Stat pentru Culte –

Născut în anul 1971, la Cugir, în judeţul Alba, Adrian Lemeni a absolvit mai întâi Liceul de Matematică-Fizică din oraşul natal. Instrucţia în domeniul tehnic, care s-a încheiat în 1995, cu obţinerea licenţei în specializarea Ingineria sistemelor de producţie, i-a dat posibilitatea cunoaşterii aprofundate în domeniul ştiinţelor exacte. La aceasta s-a adăugat o pregătire teologică solidă. Doctor în Teologie, din anul 2002, cu teza „Sensul eshatologic al creaţiei“, beneficiar al unor stagii de pregătire la Institutul de la Bossey, Elveţia, şi al studiilor post-doctorale la Institutul Catolic din Paris, Adrian Lemeni predă, din anul 1999, Teologia dogmatică şi fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Din luna februarie anul 2009 este Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României.
– Domnule professor, cum este privit astăzi, în mediile universitare, în mediile intelectuale dialogul dintre teologie şi ştiinţă?

– În ceea ce priveşte un posibil dialog dintre teologie şi ştiinţă, există un interes, există deschideri reciproce, atât din partea teologilor, cât şi din partea unor savanţi redutabili, care, plecând de la diferite cercetări oneste în diverse domenii de vârf ale ştiinţei, recunosc şi îşi asumă limitele proprii, specifice demersului de cercetare ştiinţifică ceea ce-i face să fie deschişi dialogului cu alte forme de cunoaştere. Trăim astăzi, totuşi, într-o societate dominată de ceea ce înseamnă puterea epistemologică a ştiinţei. Practic, ştiinţa are o autoritate cu totul deosebită. Uneori, prin exagerare, se consideră că unica formă de cunoaştere legitimă şi autentică este cea dată de cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea, mai ales la vârf, există savanţi care depăşesc această poziţie de autosuficienţă şi îşi dau seama de limitele interne ale cercetării ştiinţifice. În felul acesta, se arată deschişi către alte forme de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea religioasă. De asemenea, de partea cealaltă, în mediul teologic, există o preocupare de a stabili anumite punţi de legătură către cunoaşterea ştiinţifică şi, mai ales, de a valorifica semnificaţiile filosofice ale unor descoperiri din ştiinţă, care pot fi exploatate din perspectiva potenţialului foarte cuprinzător al Tradiţiei teologice şi, în mod special, al Tradiţiei ortodoxe.

– Faceţi o scurtă istorie a acestei ascensiuni a raţiunii, care a ajuns triumfătoare şi orgolioasă, impunându-se în forma ei maximă, în secolul al XX-lea.

– Ar fi mult de discutat în prezentarea unui asemenea parcurs, dar aş vrea să punctez că, odată cu scolastica şi poate chiar la începutul mileniului al II-lea, când, în jurul anului 1000, există o aşteptare înfrigurată a celei de-a doua veniri a Mântuitorului, se constată o schimbare în mentalitatea colectivă. Primul mileniu – şi mă refer aici la spaţiul occidental – este dominat, prin Fericitul Augustin şi cei care i-au urmat, de filosofia lui Platon. Fericitul Augustin şi cei care i-au urmat au prezentat un fel de separare între „cetatea lui Dumnezeu“ şi „cetatea terestră“. Orientarea accentuată spre „cetatea lui Dumnezeu“ a favorizat o separare între lumea de aici şi lumea de dincolo. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat în Tradiţia răsăriteană, influenţată de teologia Sfinţilor Părinţi. Nu trebuie în nici un caz să-l blamăm pe Fericitul Augustin de asta… Dimpotrivă, multe premise de ale lui au fost interpretate ulterior în mod exagerat. Dar e clar că a existat o separare între natural şi supranatural, aceasta conducând la separarea în planul cunoaşterii între raţiune şi credinţă. Lucrurile acestea au fost dezvoltate în scolastică. La începutul mileniului al II-lea, cu această schimbare de mentalitate, care, în plan istoric, are un corespondent, oamenii spunând: dacă nu am cucerit Ierusalimul ceresc sau dacă Ieruslimul ceresc nu a venit la noi, să-l cucerim pe cel terestru. Spiritul cruciadelor este o expresie foarte concretă a acestei schimbări de mentalitate, care poate fi înţeleasă ca o ofensivă înspre terestru, inclusiv în planul cunoaşterii. Evident, punctul de cotitură semnificativ îl va reprezenta Galileo Galilei… Şi odată cu el, vine impunerea ştiinţei moderne şi are loc o răsturnare de paradigmă. Şi pentru că l-am menţionat pe Platon, vreau să reamintesc că filosofia lui sintetiza gândirea unei paradigme ancorate în Tradiţie, în sensul că accentul era pus pe contemplarea lumii ideilor. Platon spune că aceasta este cunoaşterea adevărată. Adică ceea ce ţine de lumea ideilor era cunoaşterea sigură, iar cunoaşterea realităţii empirice era cunoaşterea aproximativă, nesigură. Odată cu modernitatea, se schimbă această viziune şi cunoaşterea sigură devine cunoaşterea lumii vizibile, iar cunoaşterea aproximativă devine cunoaşterea lumii supranaturale. Bineînţeles, ştiinţa modernă se dezvoltă pornind de la aceste premize, punând accentul pe experiment empiric, pe verificarea rezultatelor în cadrul unei anumite teorii, după aceea, pe matematizarea teoriilor, pe matematizarea fenomenelor fizice. Se încearcă să fie pus absolut totul într-o ecuaţie, şi, cu cât avem o ecuaţie mai clară, care să descrie fenomenele fizice, cu atât teoria respectivă este mai veridică. Rezultatele fizicii clasice, elaborată de Galilei şi Newton, au fost interpretate pe o anumită filieră, într-un anumit context filosofic, în termenii autonomizării raţiunii.

Practic, explicând lumea plecând de la datele lumii, nu mai avem nevoie de alt reper. În felul acesta, ajungem la o descentralizare, practic, la o rupere a lumii de către suportul ei fundamental, care este de natură transcendentă şi, bineînţeles, de relaţia cu Dumnezeul cel viu. În timpul iluminismului, al pozitivismului, în secolele XVIII-XIX, constatăm asemenea presiuni ale ideologiei. Există o carte a lui Denert, „Religia oamenilor de ştiinţă“, care, foarte interesant, face anumite statistici, atât pentru secolul al XVIII-lea, secolul iluminismului, dar şi pentru secolul al XIX-lea, considerat „veacul necredinţei“, în care cercetează opiniile a aproximativ 400 de savanţi. Dacă vedem rezultatele statisticilor lui, observăm că doar câţiva, 5-6, se declară atei, vreo 10-15 se declară sceptici, iar restul se declară credincioşi.

Spectaculos este că, în secolul XX, au apărut voci foarte autorizate din ştiinţă, care depăşesc această poziţie bazată pe autosuficienţă. Apare o turnură semnificativă, care pleacă din interiorul ştiinţei, astfel încât, astăzi, suntem într-un context, în care, plecând de la rezultatele spectaculoase din domeniile de vârf ale cercetării ştiinţifice, putem articula un dialog onest între teologie şi ştiinţă. Dialogul, de fapt, nu înseamnă dizolvarea identităţilor, ci asumarea propriei identităţi, dar în care îşi face loc o mărturie a fiecărui demers în parte.

– Care ar fi resursele pentru a da o turnură dialogului ştiinţă-teologie?

 – Din perspectiva importanţei dialogului dintre teologie şi ştiinţă, cred, se poate vedea o responsabilitate a teologiei ortodoxe de a da o mărturie specifică a ceea ce înseamnă propria Tradiţie, o mărturie foarte consistentă, generoasă, cuprinzătoare. Din păcate, ea nu este suficient asumată şi actualizată, inclusiv în această problematică a relaţiei dintre teologie şi ştiinţă. Vorbim de un dialog dintre teologie şi ştiinţă, dezvoltat mai ales din perspectiva teologiei protestante sau teologiei romano-catolice. În mod special, în lumea anglo-saxonă, există constituit un domeniu şi există discipline academice în acest sens. Despre relaţia dintre teologie şi ştiinţă au apărut mii de lucrări şi studii. Deci, iată, cum putem vorbi de o dezvoltare în acest domeniu, în mod special, în lumea anglo-saxonă, la care participă teologia protestantă, neoprotestantă sau teologia anglicană. Şi în cazul teologiei romano-catolice există o dezvoltare remarcabilă cu domenii de reflecţie sau de investigaţie.

Din păcate, există o insuficientă dezvoltare a perspectivei ortodoxe în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. De aceea, se simte nevoia asumării şi valorificării Tradiţiei specifice a ortodoxiei în acest dialog. Am avut ocazia să discut cu mai multe persoane şi mi-am dat seama că există această percepţie, plecând chiar de la denumirea domeniului, teologie şi ştiinţă.

S-a ajuns până acolo încât se crede că şi teologia este o ştiinţă. Şi atunci avem, practic, acest dialog în interiorul ştiinţei academice, între ştiinţa teologică şi ştiinţele din alte domenii. Nu este bine individualizată conştiinţa identităţii profunde a teologiei, nu se înţelege faptul că teologia nu se epuizează în dimensiunea ei academică. Şi vorbim aici de asumarea şi respectarea exigenţelor academice. Nu fac o pledoarie pentru eludarea acestor exigenţe, dimpotrivă. Trebuie păstrată şi valorificată conştiinţa că teologia nu se epuizează în ceea ce înseamnă dimensiunea academică. teologia, ca manieră de viaţă, ancorată în conştiinţa eclezială, este o experienţă a Adevărului, a Adevărului întrupat printr-un mod de a fi. Vorbim aici de ceea ce înseamnă puterea Adevărului-Hristos, Hristos-Adevărul, Care este trăit într-un anumit fel.

 – Mesajul Ortodoxiei este unul pozitiv. Poate el să ajungă în forma lui vie la oamenii de ştiinţă, care sunt cufundaţi în adâncul cercetărilor lor?

Puterea Ortodoxiei stă în afirmaţie, nu în negare. Este puterea de viaţă în sine a Bisericii lui Iisus Hristos. De acest adevăr dă mărturie Tradiţia ortodoxă, Tradiţia sfinţitoare, în care s-au nevoit sfinţii Bisericii, mari dascăli ai lumii. Vorbim de o responsabilitate care trebuie asumată, nu din triumfalism. Trebuie să fim foarte atenţi… De multe ori, în interiorul Tradiţiei ortodoxe, credem că este suficient să fim ancoraţi în această Tradiţie, fără s-o cunoaştem, şi, cu atât mai mult, s-o trăim autentic. Or, noi avem responsabilitatea de a da mărturie în faţa lumii. Inclusiv în acest dialog dintre teologie şi ştiinţă, cred că Ortodoxia poate să spună foarte multe. Nu înregimentăm Tradiţia ortodoxă la datele Ştiinţei, aşa cum se poate crede eronat uneori. Poate de aceea există o rezervă în mediul teologiei. Se crede că, în felul acesta, s-ar ceda ceva din plinătatea Ortodoxiei. Nu, noi mărturisim plinătatea Ortodoxiei. Plinătatea Ortodoxiei trebuie mărturisită şi celor care au căutări oneste. De exemplu, am întâlnit mulţi oameni de ştiinţă care, plecând de la zeci de ani de cercetare, cu căutări oneste, au dobândit o disponibilitate de a primi adevărul de viaţă religios.

– În ce fel ar putea să pătrundă un mesaj viu al Biserici, al teologiei în politic? La noi este proaspătă teama de ideologizare şi, apoi, avem o teamă mai veche, din perioada interbelică, atunci când o generaţie de intelectuali au încercat să recupereze Tradiţia şi totul a fost manipulat spre extremism politic.

Aici trebuie să facem fiecare, din locul în care suntem, ceva ca să putem da mărturie de cugetul Bisericii. Astăzi, oricum trăim într-o lume dominată de ideologii. Avem nevoie de o împărtăşire de ceea ce înseamnă Tradiţia vie, care nu înseamnă doar un depozit din trecut. Nu. Tradiţia presupune fidelitate, statornicie. Şi, în context românesc, avem o responsabilitate specială. Dumnezeu ne-a dat foarte multe daruri prin oameni care s-au nevoit, prin sfinţi, prin nevoinţe cu totul deosebite. Avem nevoie de asemenea atitudini, mai ales în contextul secularizării de astăzi, în care valorile sunt inversate de multe ori, unde ni se propun false idealuri sau idealuri amăgitoare, ce fac să ne concentrăm doar pe ceea ce înseamnă existenţa de aici. Acestea sunt: fie puterea banului, fie puterea de tip politic, fie dobândirea unei anumite poziţii sociale. De multe ori, suntem victime ale propriilor noastre agende şi pierdem din vedere tocmai ceea ce este esenţial, ceea ce dă conţinut existenţei noastre. Acest lucru se întâmplă mai multor oameni, indiferent de categoria socială, fie că e vorba de oameni politici, fie că e vorba de alte categorii. Pentru cei care au şi anumite responsabilităţi, cum sunt oamenii politici, se pune mai ales problema întoarcerii spre ceea ce înseamnă profunzimea acestui popor. Şi acest demers trebuie făcut fără naţionalisme ieftine, fără ideologizare.

Cred foarte mult în resursele, în modul nostru de a fi, cultivat în istorie, în special, în ceea ce înseamnă profunzimea Tradiţiei, fără a fi autarhici, dând dovadă de spirit de deschidere şi de mult echilibru, cultivând cu responsabilitate propria noastră identitate. Acest lucru nu cred că este uşor. El presupune un efort constant de a ne confrunta cu noi înşine. Şi este foarte greu, pentru că trăim într-o lume marcată de agitaţie, într-o lume care se deplasează spre exterioritate. E nevoie de un efort, iar omul de astăzi nu prea e dispus la efort şi concentrare. Eu cred însă foarte mult în resursele Tradiţiei, care ne explică pe noi, nu cum credem noi, că suntem interpreţi ai Tradiţiei. Cred foarte mult în roadele acestui efort de împărtăşire a Tradiţiei vii a Bisericii.

– Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitate, dorindu-vă să aveţi în continuare parte, de mult succes, mult spor şi multe împliniri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*