Vera Crăciun la primul volum de poezii și la primele poezii inedite în „Națiunea”
Vera Crăciun, autoarea volumului de debut ”Meditații și cuvinte” pe care îl va lansa la sfârșitul acestei luni, are percepția vibrațiilor lirice de o viață, dar a început să le încarneze în stihuri recent, la vârsta maturității depline, amintindu-mi de debutul marelui meșter al versurilor migălos șlefuite, Tudor Arghezi, care a debutat târziu…Încă o dovadă a faptului că poezia este starea în sine, intrinsecă, a unor acumulări de trăiri paradoxale filtrate prin simțurile rafinate, de înaltă acuitate, ale celor care primesc dezlegarea, inspirația și misiunea de la Creator să creeze, să devină înșiși creatori. Nu rimele, ritmica, melodicitatea și stilistica reprezintă poezia, acestea fiind instrumente, ci percepția ecoului divin în simțuri. Restul sunt meditații și cuvinte…Ceea ce transmite, dar mai ales ceea ce simte Vera Crăciun, este poezie!
Să nu calci frunza
Să nu calci frunza, care-n toamnă,
De teama norului ce vine,
S-a hotărât să se despartă
De ram, de pasări și de tine.
Rămâne gol și-n amintirea
La ce-a fost verde-odinioară,
Ea lin continuă plutirea,
Căderea tristă să nu doară…
Și neștiind ce o așteaptă,
Sperând mereu într-o minune,
În calea pașilor se-arată
Dorind ca cineva să o aline.
Să nu calci frunza niciodată….
Cânt de vioară
Arcuș dulce al viorii
Glasul tău alungă norii.
Cheamă raza,
Cheamă vise
Cheamă inimile-aprinse.
Freamătă petala florii,
Zborul lin ce-l au cocorii,
Însoțește ploaia-n picuri,
Încoltește bobu-n spicuri,
Pe ram mugurii-ţi șoptesc,
Iarba, frunza îți zâmbesc.
Vântu-n munte îți ascunde
Glasul tău, când îl aude…
Și din stâncă și din piatră,
Floarea-albastră se arată.
Arcuș dulce de vioară
Glasu-ți stânca o-nfioară.
Legământ
Nici cer, nici apă, nici pământ,
Nu voi lăsa să mi te uite,
Rămâi în veșnicie și-n cuvânt,
În versuri și-n poeme zămislite.
Degeaba crezi că te-ai ascuns
În dulcea liniște a nopții,
Căci lumea ta de nepătruns
Prin îngeri, va da liber porții…
Și-n așteptarea visului dorit,
Cu alba adiere ce noaptea o vrăjește,
Eu, chipul tău o clipă l-am zărit,
Cu lacrima din ochi ce încă strălucește.
Prin rugă și prin tot ce-i sfânt,
Doresc să-ți spun, să te alint;
Nici cer, nici apă, nici pământ,
Nu voi lăsa să mi te uite,
Rămâi în veșnicie și-n cuvânt,
În versuri și-n poeme zâmislite.
Iubire de părinte
Cu mâini trudite, obosite
Și cu privirile-n tristeţe oglindite,
Te-ating cu dragul de părinte,
Te-nvăluie cu dulci cuvinte
Și suflet cald când te cuprind
Cu mâna tremurândului alint
Și toată floarea vieții lor
Ți-o dăruiesc prin gând și dor.
Cum să nu mângâi fruntea întristată,
Obrazul cald ce crin era odată?
Și mâna-i, ce tânără fiind,
Te-a legănat
Cu dor si drag, te-a apărat…
Cum poți să-i uiți, să-i părăsești,
Și cât mai sunt….să nu-i iubești?
Frumoasă vară
Frumoasă vară, de ce pleci,
De ce în serile cu stele
Încă mai vrei să te răsfeți
Și vraja ta s-o-mparți cu ele?
De ce și marea amăgești
Când valuu-i raza nu-ți mai vede?
De ce și pescarușii-i părăsești,
Iar stralucirea ta se pierde?
De ce timidă tu roșești
Doar la amurgul ce-ți cuprinde
Suavul zâmbet de povești
Într-o culoare ce se-aprinde?
De ce în ochi ți se strecoară
Vechi nostalgii și lacrimi reci?
Te-ntreb a nu știu câta oară:
Frumoasă vară, de ce pleci?
Să nu calci frunza
Să nu calci frunza, care-n toamnă,
De teama norului ce vine,
S-a hotărât să se despartă
De ram, de pasări și de tine.
Rămâne gol și-n amintirea
La ce-a fost verde-odinioară,
Ea lin continuă plutirea,
Căderea tristă să nu doară…
Și neștiind ce o așteaptă,
Sperând mereu într-o minune,
În calea pașilor se-arată
Dorind ca cineva să o aline.
Să nu calci frunza niciodată….
Cânt de vioară
Arcuș dulce al viorii
Glasul tău alungă norii.
Cheamă raza,
Cheamă vise
Cheamă inimile-aprinse.
Freamătă petala florii,
Zborul lin ce-l au cocorii,
Însoțește ploaia-n picuri,
Încoltește bobu-n spicuri,
Pe ram mugurii-ţi șoptesc,
Iarba, frunza îți zâmbesc.
Vântu-n munte îți ascunde
Glasul tău, când îl aude…
Și din stâncă și din piatră,
Floarea-albastră se arată.
Arcuș dulce de vioară
Glasu-ți stânca o-nfioară.
Legământ
Nici cer, nici apă, nici pământ,
Nu voi lăsa să mi te uite,
Rămâi în veșnicie și-n cuvânt,
În versuri și-n poeme zămislite.
Degeaba crezi că te-ai ascuns
În dulcea liniște a nopții,
Căci lumea ta de nepătruns
Prin îngeri, va da liber porții…
Și-n așteptarea visului dorit,
Cu alba adiere ce noaptea o vrăjește,
Eu, chipul tău o clipă l-am zărit,
Cu lacrima din ochi ce încă strălucește.
Prin rugă și prin tot ce-i sfânt,
Doresc să-ți spun, să te alint;
Nici cer, nici apă, nici pământ,
Nu voi lăsa să mi te uite,
Rămâi în veșnicie și-n cuvânt,
În versuri și-n poeme zâmislite.
Iubire de părinte
Cu mâini trudite, obosite
Și cu privirile-n tristeţe oglindite,
Te-ating cu dragul de părinte,
Te-nvăluie cu dulci cuvinte
Și suflet cald când te cuprind
Cu mâna tremurândului alint
Și toată floarea vieții lor
Ți-o dăruiesc prin gând și dor.
Cum să nu mângâi fruntea întristată,
Obrazul cald ce crin era odată?
Și mâna-i, ce tânără fiind,
Te-a legănat
Cu dor si drag, te-a apărat…
Cum poți să-i uiți, să-i părăsești,
Și cât mai sunt….să nu-i iubești?
Frumoasă vară
Frumoasă vară, de ce pleci,
De ce în serile cu stele
Încă mai vrei să te răsfeți
Și vraja ta s-o-mparți cu ele?
De ce și marea amăgești
Când valuu-i raza nu-ți mai vede?
De ce și pescarușii-i părăsești,
Iar stralucirea ta se pierde?
De ce timidă tu roșești
Doar la amurgul ce-ți cuprinde
Suavul zâmbet de povești
Într-o culoare ce se-aprinde?
De ce în ochi ți se strecoară
Vechi nostalgii și lacrimi reci?
Te-ntreb a nu știu câta oară:
Frumoasă vară, de ce pleci?
Lasă un răspuns