Minorităţile naţionale – nuclee generatoare de cultură

Minorităţile naţionale sunt nuclee generatoare de cultură distincte, originale, fără de care însuşi contactul dintre culturi este de neconceput. Sunt centre generatoare de spiritualitate, ştiinţă, cultură întrucât, alături de limbă, comunitatea de cultură, ca matrice spirituală şi psiho-morală a grupului devine constitutivă pentru concepţia despre lume şi univers, despre om şi locul lui în orizontul spaţio-temporal în care s-a născut.

Patrimoniul cultural comun al membrilor minorităţii naţionale este o sinteză a unor procese culturale intra şi interetnice. Este în acelaşi timp, expresie a convieţuirii de-a lungul istoriei lor cu alte comunităţi etnice, de la care au preluat şi asimilat, topind într-un mod propriu, trăsături, elemente cu funcţie practic-utilitară sau spirituală, estetică, morală. În cadrul culturii unitare române, fiecare minoritate îşi dezvoltă cultura sa proprie, un specific naţional distinctiv.

Cercetările de teren realizate pe parcusul mai multo decenii pe diferite grupuri etnice au demonstrat că oamenii, din totdeauna, au simţit nevoia de a împrumuta unii de la alţii, de a se imita unii pe alţii în toate compartimentele vieţii sociale: comportament în societate, la locul de muncă, în aspectele vieţii de familie, în ţinuta vestimentară, în limbaj. Împrumuturile par să exceleze în comportamentul în societate, în schimbul de idei profesionale la locul de muncă, în limbă. Preluările reciproce sau transferurile de trăsături şi complexe culturale de la o comunitate etnică la alta, în mod obişnuit, au loc ca împrumut spontan, izvorât din nevoile de viaţă ale grupurilor umane aflate în contact direct. Dar ele pot avea loc şi ca  împrumut forţat, impus în mod organizat, ca în perioada dualismului austro-ungar din 1867-1918 şi a dictaturii horthyiste din Transilvania din anii 1940-1944, când românilor li s-a impus învăţarea limbii maghiare, schimbarea numelui, a religiei etc.

O primă idee care s-a impus în urma multiplelor cercetări de teren efectuate din 1967 până în 1989 (în grupurile etnice mixte din Tg. Mureş, Sâncraiul Nou, Timişoara, Giarmata, Braşov şi Feldioara) şi care, fără nici o exagerare sau vreun subiectivism subtil, s-a dovedit a fi o axiomă verificată şi confirmată prin opiniile multor subiecţi, în toate cercetările pe tema relaţiilor inter-etnice fost aceea că în perioada socialismului, relaţiile sociale şi de muncă de esenţă egalitară dintre majoritate şi grupurile etnice au determinat relaţii de egalitate, de înţelegere şi bună convieţuire şi între oamenii de diferite etnii, în majoritatea cazurilor. Aceştia comunicau între ei ca de la egal la egal, participau în comun la viaţa satului sau oraşului, se considerau o comunitate unită.  Schimburile de modele culturale legate de viaţa de familie, de gospodărie sau de problemele de muncă erau curente şi fără rezerve între toate generaţiile, ca între vecini şi consăteni. Am fost cercetătoare de teren, şi înainte de 1989 şi după, dar nu am simţit rivalitate sau spirit ostil între oamenii de etnii diferite care veneau împreună de la munca pământului sau din fabricile şi uzinele din împrejurimi.

Germanii şi maghiarii, având în trecut statute economice şi sociale superioare faţă de români, au oferit modele mai mult în universul valorilor materiale. În elementele structurale ale gospodăriei, în tipurile de îndeletniciri din gospodărie, în modelele de timp liber, culturile grupurilor îşi manifestă părţile lor tari, rezistente la transfer şi schimb. Folclorul, literatura, valori culturale puternic impregnate de spiritul naţional se păstrează mai nealterate, fiind garanţia specificităţii lor etnice. Recunoaşterea unor aspecte mai tari ale culturii nu trebuie să conducă însă la concluzia că în aceste domenii nu au avut loc schimburi. Dimpotrivă. Cercetarea concretă a verificat şi a demonstrat că şi aici se pot produce preluări, interferenţe.

Din cercetările de teren efectuate în anii 1979-1980, rezultă că intelectualii maghiari au fost atrași de cultura română. Folclorul românesc are o puternică forţă de atracţie în rândul maghiarilor.

În ceea ce priveşte aspectele vieţii de familie, cercetarea evidenţiază trăsăturile specifice grupurilor etnice care au fost şi continuă să fie modele de preluat reciproc ca: modul de organizare şi îngrijire a gospodăriei în care domină ordinea, respectul pentru femeie, disciplina şi respectul pentru cele trei mese – la germani; spiritul de curăţenie, îndemânarea şi priceperea în arta culinară  – la maghiari; căldura, spiritul de dăruire totală al părinţilor faţă de copii, nevoia de frumos în gospodărie – la români; prietenie şi bună dispoziţie în familie – la sârbi. Toate aceste trăsături însumate redau omul în cea mai diversă gamă de manifestări umane. În acelaşi timp, ele pot să constituie şanse în plus de perfecţionare, de îmbogăţire umană prin asimilarea a ceea ce este valoros la semenii alături de care convieţuiesc.

Mulţi etnici cuprinşi în cercetare au subliniat, fără nici un fel de rezervă,  importanţa Festivalului Naţional „Cântarea României” în intensificarea activităţii cultural-educative de masă, în depistarea tinerelor talente şi în crearea unui cadru social-cultural stimulativ între tinerii de diferite naţionalităţi. Însă după 1990, noii „propagandişti” sau, mai bine spus, noii „culturnici”, reprezentanţi ai curentului nihilist, menit să anuleze, să reducă la zero tot ce s-a creat pozitiv în perioada socialismului, au denigrat şi au batjocorit acest extraordinar mijloc cultural de a aduce, în primul rând, pe scenele căminelor culturale, ale cluburilor şi caselor de cultură urbane şi, apoi, pe prima scenă a ţării, la Sala Palatului din Bucureşti, creatorii simpli, cei care constituie sarea acestui pământ, cu obiceiurile, tradiţiile, dansurile şi cântecele specifice lor din cele mai îndepărtate cătune.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că sistemul socialist, prin naţionalizarea averilor saşilor şi şvabilor, a realizat o egalizare a stării economice şi sociale între membrii comunităţilor umane. Toţi au devenit lucrători ai pământului colectiv sau muncitori în întreprinderile de stat, indiferent de etnie. Acest statut de egalitate economică între membrii comunităţii săteşti sau urbane a schimbat din temelii tipul de relaţii inter-etnice, inclusiv semnificaţia „vecinătăţii”.

Vecinătatea ce funcţiona în timpul cercetării noastre din anii 1979-1980 nu mai era o instituţie pur săsească, ci o instituţie pur comunitară pe principiul apropierii spaţiale. Era un rezultat socio-etnic fără precedent, în comparaţie cu situaţia anterioară când grupurile etnice germane trăiau în izolare, se închideau în ele pentru a-şi menţine statutul, tradiţiile şi trăsăturile culturale specifice. În situaţia de cetăţeni „egali în drepturi” cu ceilalţi, inclusiv cu românii, şi grupurile etnice germane s-au „deschis în afară”, şi-au multiplicat relaţiile cu cei din jurul lor, fie români sau alte naţionalităţi.

Se impune să facem o clarificare de ordin principial şi practic. În concepţia noastră, promovarea apropierii dintre minorităţile naţionale sau grupurile etnice, a colaborării şi înţelegerii reciproce nu presupune în nici un fel asimilarea sau inhibarea afirmării identităţii etnice sau naţionale. Dimpotrivă. Pe fondul cooperării şi respectului reciproc, al cunoaşterii reciproce se creează condiţii pentru dezvoltarea deplină a personalităţii culturale a minorităţilor naţionale, ştiut fiind că afirmarea vieţii lor culturale şi spirituale, a specificului lor naţional îmbogăţeşte tezaurul cultural comun al ţării noastre.

Aculturaţia, schimbul cultural între românii majoritari şi minorităţile naţionale, aşa cum rezultă din cercetările efectuate, este un proces real, biunivoc în care fiecare grup deţine dublul statut de „donor culture” şi „receiving culture” pentru celelalte. Convieţuirea de secole între români şi grupurile etnice care s-au stabilit pe teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare nu a dus nici la asimilarea culturii române de către celelalte grupuri etnice, nici a culturii acestora de către cultura română. De pildă, faptul că raporturile dintre români şi saşi au fost secole de-a rândul raporturi de dominaţie a saşilor asupra românilor, aceasta nu a exclus schimbul dintre ei, ci cel mult l-a ţinut la cote destul de reduse, pentru că împrumutul cultural, în mod obişnuit, se desfăşoară în ambele sensuri.

Preluarea nu are loc ca atare, ci este totdeauna însoţită de re-interpretare. Trăsăturile şi complexele nefiind transferate exact în configuraţia lor originală vor suferi schimbări, ajustări, în formă, funcţie sau semnificaţie pentru a fi cât mai adecvate necesităţilor grupului care le preia. Re-interpretării îi urmează asimilarea prin care elementele culturale separate se îmbină într-o nouă sinteză a cărei caracteristică  constă în faptul că se realizează  pe fondul păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, a trăsăturilor definitorii pentru un grup sau altul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*