Cântecul sapelor

În copilărie nu am avut calculator, televizor, ca acum, nu am avut păpuşi. Păpuşile le făceam din coceni de porum, plămădindu-le capul din lut amestecat cu apă şi uscat la soare. Le îmbrăcam frumos cu pânză rămasă de la mama, de la ţesut. Mingea cu care ne jucam o făceam din păr de capră sau dintr-un ciorap tetra umplut cu cârpe, după care împleteam cu sfoară gheomotocul obţinut.

Nu-mi pare rău că nu am avut jucării frumoase cum au azi copii. Şi ale noastre erau frumoase, ţineam la ele ca la  ochii din cap.Doar erau făcute de noi. Eram mai legaţi de natură şi ne bucuram din inimă de lucrurile confecţionate de noi. Pe deasupra eram atenţi la discuţiile oamenilor mari. Nu aveam curent electric în comună. Satul era luminat de stele şi Lună. Seara mă duceam  cu alţi copii pe malul râului Beica şi ascultam broaştele cum cântă, ţârâitul greierilor şi povesteam fel de fel de întâmplări ce ne înfiorau, făcându-ne pielea pe mâini ca pielea de găină când o jumulea mama să umple pernele cu fulgi. În serile lungi de iarnă coseam, la lumina lămpi cu petrol, cămăşi de in şi cânepă.

Primăvara mama întotdeauna semăna, în grădina din Dadeşu, cânepă. O plantă înaltă cu seminţe multe. Prin august când se cocea, tăia tulpinile, le lega în snopi şi îi punea în apă, în pârâul Beica, la înmuiat.Stăteau acolo o săptămână, după care îi punea la soare să se usuce. Tata a făcut o meliţă. A bătut doi pari în pământ.A pus de-o parte şi alta câte o scândură, iar în mijloc altă scândură.Mama băga firele de cânepă la mijloc şi le meliţa.În urmă rămâneau fire lungi şi mătăsoase. Le dădea prin darac, un fel de pieptăn mai mare şi apoi le făcea un caier.Le punea pe furcă şi le torcea.Sfârâitul fusului era ca un cântec.Acest cântec mă urmăreşte mereu.

De multe ori, seara, mama mă lua cu ea la cooperativa din sat, adică la magazinul sătesc.Lua cu ea felinarul şi un băţ cu care se apăra de câini. Când se întâlnea cu cineva pe drum ridica felinarul ca să-l vadă şi zicea:

-Tu eşti, ţaţă Floare?

-Eu, fă, Măriţă, unde te duci?

-Mă duc la cooperativă să cumpăr gaz de lampă, că nu mai am.Ai văzut, este?

-Este, fă!

-Ai auzit că copilul lui Marina al Anicăi e bolnav rău? L-a grijit, şi popa zice că moare. Eu nu ştiu de ce nu-l oblojeşte şi ea, că eu am crescut şapte copii, dar nu am fost cu ei pe la doftori. Când erau răciţi, îi înfierbântam cu apă şi le puneam pe piept Frunze de varză acră unse cu ulei, după ce îi trăgeam cu gaz şi gata răceala.Iar când îi dureau în gât le spărgeam gâlcile cu gaz.

-Bine, fă, Măriţă! Mâine mă duc să le spun să facă şi ei aşa.

Aşa stătea mama pe drum de vorbă cu femeile că s-a întâmplat, de multe ori să închidă magazinul până să ajungem. Când se lua după noi vreun câine, mama îi pune felinarul în ochi. Îl lovea cu băţul şi zicea:

-Marş! Şarla dracului!

Apoi, îşi trăgea basmaua pe ochi şi pornea mai departe, o umbră în întunericul nopţii, prelungită de lumina palidă a felinarului.

De multe ori, dimineaţa, mi s-a întâmplat să fiu trezită din somn de mama când bătea sapa. Aveam în pământ un fier pe care bătea sapa cu ciocanul. Alţi oameni băteau şi ei în acelaşi timp sapele. Aceste sunete formau un cântec nemaipomenit.

Oare acum se mai bat sapele?

Acest cântec aproape a dispărut.

Şi câte o să mai dispară!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*