La această oră, cititorii cunosc multe despre criza din Grecia. Parlamentul elen a votat al doilea plan de austeritate impus de Bruxelles, grecii l-au întâmpinat cu mişcări de stradă violente, iar alocarea unei noi tranşe de din uriaşul împrumut de 110 miliarde de euro este pregătită. Dacă premierul Papandreu şi Parlamentul de la Atena ar fi refuzat cel de al doilea plan de austeritate, Grecia ar fi întrat în colaps, adică în incapacitate de plată. Scenariul s-a dospit până a devenit apocaliptic, fără respectivul plan criza din Grecia va destabiliza Europa, au strigat noii profeţi. Am văzut şi la televiziunea română – o frecventez foarte rar – experţi, chiar un fost ministru al Finanţelor, care luau în tragic acest pericol. Chiar aşa să fie!
Situaţia din Grecia are gravitatea ei, este drept, dar nu cred că este atât de periculoasă încât să destabilizeze economii puternice ca cele ale Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Danemarcei, Suediei, Finlandei. Din păcate, este gravă pentru greci, dar pentru Bruxelles, cu toate grijile pe care acesta este îndreptăţit să le manifeste, este mai degrabă un semnal de alarmă privind soliditatea articulaţiilor structurilor de integrare europeană. Altfel, nu văd cum ar putea un singur stat membru al Uniunii Europene să tragă la fund un continent. Nu (mai) vrea grecul să ştie de Europa, cum au strigat în stradă răzvrătiţii? Există soluţii. Nici Europa nu este obligată, ca să o spunem p-a dreaptă, să treacă voios cu vedere, pe muzică de sirtaki, de malversaţiunile grecilor, fie guvernanţi, fie cetăţeni de rând. Însă, se pare, adevărul este uşor în altă parte decât acolo unde îl plasează noii profeţi.
Problema care a dat atâtea bătăi de cap Bruxellesului şi statelor puternice din Europa vine de la incapacitatea de plată a datoriei externe în care a ajuns Grecia. Soarta grecilor contează atâta cât să fie restabilită şi garantată solvabilitatea statului lor ca membru al Uniunii Europene. Familiarizate cu soluţii teoretice – adică de şi pe hârtie – instanţele de la Bruxelles s-au trezit – cam târziu – că ceva le-a scăpat de sub control în Grecia. Şi au intrat în panică. Dacă citim mai cu grijă presa internaţională, nu destabilizarea Europei este în pericol ci soarta marilor afaceri transnaţionale. Altfel, economia Europei este prea puternică pentru a crede că poate să depindă, cum profeţesc unii, de capriciile sau turbulenţele unui stat sărac, fie el şi membru al comunităţii europene. Trecută prin două războaie mondiale, Europa are o altă logică. Dacă cineva doreşte să o cunoască trebuie să urmărească politica Berlinului şi să nu neglijeze pe cea a Parisului. Birocraţii de la Bruxelles sunt pompierii de serviciu.
S-a spus, şi unii au crezut, că statul grec intră în faliment dacă nu este susţinut cu un nou împrumut. Abia atunci se putea înţelege că ceva necurat se afla în spatele acestui exces de grijă. Este plauzibil să luăm în considerare şi ipoteza – o deduc din unele ziare occidentale – că din cele 110 miliarde împrumutate cu multă generozitate Greciei de Uniunea Europeană, FMI şi Banca Mondială, cam 108 miliarde nici nu ajung la Atena ci rămân direct în băncile creditoare. A fost subtil escamotat adevărul că, de decenii, băncile străine, cu gândul numai la profit, au acordat împrumuturi Greciei asistând impasibile la proasta gestionare a banilor. Împrumuturi mari făcute chiar şi pentru cumpărarea de către greci de arme fabricate în state ale căror bănci finanţau Atena.
Ieşirea Greciei din criză – dacă se va dovedi o ieşire – a fost impusă de Germania şi Franţa. Guvernul elen a fost constrâns să adopte un nou plan de austeritate, încă şi mai drastic decât cel de acum două luni, pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul enorm care îndatorează Grecia pentru decenii, dacă nu chiar pentru mai mult. Cum şi cine va plăti această imensă datorie? Răspunsul la această întrebare l-a dat revolta grecilor. Grecii de rând ştiau că ei vor plăti, de aceea au fost violenţi. La Atena, noua formă de protest ,,a indignaţilor”, exersată anticipat la Madrid, nu a avut succes în rândul grecilor. Aceştia au recurs la violenţă, au făcut responsabil guvernul grec pentru corupţie şi au cerut stoparea îndatorării statului.
Să ne oprim, în treacăt, la un alt aspect pe care îl ridică reacţia faţă de revoltele grecilor şi la tratamentul acestora despre care noii profeţi nu vorbesc. Ca şi arabii din Tunisia, Egipt, Siria, Libia, Yemen etc., grecii s-au revoltat în primul rând împotriva guvernanţilor lor corupţi, eternizaţi la putere în dispreţul democraţiei. Se vorbeşte de clanuri politice. Spre deosebire de revoltele arabilor, susţinute de democraţiile occidentale, cea a grecilor a fost diabolizată. Cum se explică această dublă măsură din moment ce natura guvernării – în care se regăsea în toate dimensiunile ei rapacitatea corupţiei – era pusă în discuţie? Evenimentele din Grecia au devenit deja un moment de reflecţie. Pentru politicieni, pentru guverne. Dar şi pentru bancheri? După Atena nu se va mai putea vorbi despre austeritate cu uşurinţă. Înainte de austeritate trebuie să existe responsabilitatea politică şi guvernamentală şi o mai mare transparenţă a afacerilor bancare. Atacurile cele mai puternice la temeliile capitalismului le dau ingineria financiară şi escrocheria bancară. Despre acestea se vorbeşte cu îngrijorare în cancelariile occidentale după criza financiară provocată deliberat de cinci bănci americane, în 2008. Evaziunea fiscală şi corupţia nu au patent grecesc. Există culpe la nivelul ,,supuşilor”, nu-i vorbă, Dar cetăţenii sunt conduşi politic, sunt sub imperiul legilor. Lor trebuie să li se asigure evoluţia existenţială într-o ordine constituţională. Grecii nu sunt îngeri, ei au vina lor pentru păcatul de a se fi complăcut în expediente la marginea sau în afara legilor. Evaziunea fiscală, scriu ziarele, devenise cronică. Dar acestui păcat trebuie să i se adauge cel al corupţiei la nivel politic, cu efecte mult mai grave decât escrocheriile individuale. Criza din Grecia arată că, departe de pericole, construcţia europeană trece mai devreme decât ne-am fi aşteptat prin dificultăţi majore.
P. S.
Turiştii occidentali au fost nemulţumiţi că, ajunşi în Grecia, nu pot plăti cu cardul serviciile la hoteluri, restaurante, magazine etc. Ei au văzut în această practică o ,,tehnică” a grecilor de a scăpa de fisc, adică de evaziune fiscală. Aşa este. Armatorul celebru Onassis spunea că a început să facă avere furând câte o băncuţă pe care o strecura printr-o gaură practicată în tejghea. Tehnica are locul ei în acumularea datoriei mari a Greciei faţă de Occident. Dar, schimbând un pic planul discuţiei şi pornind, totuşi, de la plata, cu card sau fără, a diferitelor servicii şi bunuri, să ne o întrebare simplă. Europenii cum au plătit, cash sau cu cardul, sutele, miile de antichităţi greceşti incluse în patrimoniul lor muzeistic, devenit naţional. Cât costă, oare Venus din Milo sau Victoria din Samotracia? Dar Laocoon-ul?
Lasă un răspuns