Mihail Sebastian – copilul epocii sale

Cu un titlu incitant, poate prea provocator, volumul „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” încearcă să prezinte o altă imagine a scriitorului Mihail Sebastian. Am putea spune un retuş istoric, autoarea, Marta Petreu, plecând de la un raţionament corect: definirea imaginii unui scriitor doar prin parcurgerea cărţilor sale este insuficientă. Şi nesatisfăctoare. Mai ales în cazul unui scriitor care a trăit în vremuri politice tulburi, cu întoarceri şi false regăsiri ale intelectualităţii, de la o extremă la alta.

Dacă Marta Petreu s-ar fi limitat doar la creionarea unui altfel de mod de a-l privi pe Mihail Sebastian, un tablou conturat pe seama scriiturii sale de presă pe care acesta a experimentat-o la „Cuvântul”, sub îndrumarea lui Nae Ionescu, am fi avut parte strict de o filă a ineditului. Provocarea vine însă din încercarea de a explica alegerile lui Mihail Sebastian într-un fel poate prea încrâncenat, ducând demersul într-o zonă pe care poate nici măcar Mihail Sebastian nu ar fi încercat să o explice, dar, mai ales, să o justifice.

Dar asta nu înseamnă că volumul nu rămâne la fel de incitant. Poate doar că un nume precum „Şapte de ani de presă” ar fi fost un titlu mai potrivit. Totuşi, pentru cel ce parcurge volumul bine documentat, înţelegerea titlului „diabolic” va fi în cele din urmă împlinită. Pentru că, priviţi din punct de vedere al ideolog, diavolul şi ucenicul său se completează în cei şapte de ani de publicistică revelaţi, demersul Martei Petreu de a-l analiza pe Mihail Sebastian din prisma publicisticii politice fiind remarcabil. În fond, mult prea uşor, definirea de către posteritate a scriitorului s-a rezumat cel mai adesea la scandalul care a însoţit romanul „De două mii de ani…”, ca moment de lansare, mai târziu imaginea fiind otrăvită de mistificările regimurilor politice.

Ucenicia, etapă esenţială în înţelegerea psihologiei scriitorului, a fost întotdeauna depăşită de cronicari prin formule a priori. Or, autoarea fixează acest studiu tocmai pe cei şapte ani de ucenicie ai lui Mihail Sebastian, ca scriitor de origine evreiască, la „Cuvântul” (publicaţie de dreapta, iar mai târziu de extremă-dreapta), sub bagheta lui Nae Ionescu. Un Nae Ionescu văzut drept „diavol”, sperăm noi doar din perspectiva raportării la regimul doctrinar al vremurilor.

Autoarea nu răspunde însă unei întrebări fundamentale: de ce a ales Mihail Sebastian ucenicia „într-o redacţie antisemită” tocmai sub pecetea unui „diavol”? De ce a făcut pactul cu acesta, scriind el însuşi articole de extremă dreapta?

Aşadar, ineditul lucrării vine din perioada adusă în discuţie, 1927-1935, „ucenicia”, până acum referinţele legate de  Mihail Sebastian având ca punct an de raportare anul 1935.

Volumul ni-l aduce pe Sebastian mai aproape de dimensiunea sa reală. Căci, dincolo de stilul sentimental al pieselor de teatru, dincolo de atmosfera adolescentină a prozei, dincolo de metaforele sale, descoperim ziaristul politic. Fapt ce ajută la decuparea scriitorului de imaginea mistificată de până acum, prezentându-l aşa cum s-a afişat el în faţa contemporanilor săi.

Că mai târziu mistificarea („etapa socialistă”) a atins cote groteşti, fiind vopsit din verde în roşul cel mai comunist, nu mai contează acum. Ea este scuzabilă, prin însăşi scopul care a determinat acest gest: încercarea editorului de a-i publica  parte din opera politică.

Marta Petreu elaborează un volum bine documentat, dar care are, totuşi, un neajuns:  încercarea de a-i găsi scriitorului o scuză finală, considerându-l pe Mihail Sebastian un „rătăcit în labirintul extremei drepte româneşti”, o victimă a posibilităţilor de înşelare la care ne ademeneşte istoria.

Dacă Mihail Sebastian s-a lăsat într-adevăr înşelat de ideologia revoluţionară a anului 1927, de farmecul lui Nae Ionescu („diavolul”; dar oare cum se cheamă ucenicul diavolului?), ori „de spectacolul extremei drepte europene, în varianta ei blândă, italiană”, nu poate să mai spună nimeni. Şi nici nu are prea multă importanţă.

În fond, dincolo de poziţiile politice, de alegerile din diferitele etape ale vieţii, rămâne opera literară. Ea este cea care contează cu adevărat în „cazul Sebastian”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*