Într-o z i am văzut pe jos o furnicuţă ce se chinuia să ducă în spate nu ”un grăunte jumătate”, ci doar o banală și minusculă, pentru noi, sămânţă de susan, dar uriașă pentru ea…
Încerca să o ridice, să o cuprindă pe toate părţile, însă nu reuşea decât sa o mişte, fără vreun noroc de a o urni din loc. I-am întrerupt activitatea ei de furnică neobosită și i-am împărţit sămânţa de susan în două, lăsând-o să o aleagă una din ele. Nu credeam că povara ei va mai prezenta de acum vreun interes, nu credeam ca îşi va mai continua drumul, cel puţin nu cu una dintre cele doua jumătăţi, ori că va pricepe ceva din această dilemă.
Eu mă gândisem doar sa îi uşurez povara. Imediat după ce am lăsat jos bucățelele de sămânţă frânta, a ales-o elegant și fără să pregete pe cea mai apropiata ei. A cuprins-o și a plecat cu ea în viteză. Era grăbită! Ce furnică de isprava! Atunci… atât..
În altă zi, o alta “furnicuţă”, dar cu adresă de messenger, profil și avatar, trudind și ea de dimineaţă până seara, avea scris la statusul ei de furnicuță-user „Învaţă de la vulturi când umerii tș-s grei, si du-te la furnică si vezi povara ei” (Kostas Varnalis, ”Învață”); este o poezie care mă consolează și mă recompune în momente de restrişte și răvășire. Sunt convinsă că și această a doua mea furnicuță face la fel.. Am vrut din nou să văd dacă îi pot veni în ajutor şi, timid, am început să îi povestesc despre prima furnicuţă și sămânţa de susan. Nu puteam să întreb direct, doar am încercat sa creez contactul psihologic prin mijloacele din dotare : povestea mea si versurile ei. Nu am obţinut nici un efect, nici o informaţie: nu mi-a acceptat ajutorul. Sec, fără conținut, formal și fals mi-a zis: „Vai, cât de frumos, …. ai ajutat o furnică….!” Mi s-a părut mie că are iz de ironie, cine să mai dea importanţă unei furnici…? Dar mi s-a părut, în același timp, că are și parfum de poezie…
Da, am ajutat o furnică si ea chiar mi-a acceptat ajutorul.
„O furnică duce-n spate, un grăunte jumătatete…”, am învăţat de mici de la Otilia Cazimir despre „Gospodina…. De ce un grăunte jumătate? Pentru că se spune despre această teribilă insectă că poate căra o povara de 10 ori mai mare decât greutatea propriului corp.
În „Geniul Furnicii”, o furnică ce căra un pai de 10 ori mai mare decât povara propriului ei trup, ajunsă în fața unui şanţ îngust dar adânc dintre două pietre mari, în ciuda încercărilor ei disperate de a trece, a găsit cu genialitate și ingeniozitate soluția, singura: a sprijinit capetele paiului de o parte si de alta a prăpastiei și a construit podul pe care a putut traversa ”abisul”. Altă furnică de ispravă!
Acum, în ciuda forţei uimitoare pe care această vietatea atît de mică o are, în ciuda geniului ei de a face posibil exact ceea ce este util, indispensabil, a avut capacitatea să aprecieze că o mână umană de ajutor nu i-ar strica și a lăsat la o parte frica și orgoliul ei de furnică , acceptînd să fie ajutată de un individ din alt regn , mai neputincios, mai grosier și mai greoi în mișcări și gîndire, profitând natural, folosindu-l și zbughind-o cu trofeul spre muşuroiul ei.
Cred ca despre asta este vorba, ca tîlc și învîțîturî de la furnică: asumarea curajului de a ieşi la lumină, de a demara cu toată viteza înainte şi de întoarcerea la muşuroiul nostru, acasă, în locul cel mai dulce…Home, sweet home… Se poate ajunge, cu ajutor… dar, cel mai important, cu încredere. E greu să cerem si să dăm ajutor atunci când ţi-ai pierdut încrederea în tine însuţi, in oameni, în Dumnezeu….și nu mai vrem să citim semnele și să ascultăm pildele… „Cere şi ţi se va da”, „Niciodată nu vei fi singur”, „Îndrăzneşte”… Fii gata să intervii, să sari în ajutor atunci când vezi că poţi fi de folos și poți să o faci. Încearcă să o faci chiar și cu riscul de a fi refuzat, nu contează. Ajută total, dezinteresat, dezinvolt și necondiţionat! Îndrăzneşte ,de asemenea, să îți asumi modestia, renunțarea la mîndrie și să accepţi ajutorul, chiar dacă nu-l ceri direct cuiva, dar el va veni prin cineva, doar porţile să fie lăsate deschise… Cerem ajutor Domnului însă El îşi face lucrarea divină prin noi, oamenii, dar și prin gebiala furnică… Este felul Lui sublim de a fi discret, cvasianonim, invizibil, insesizabil chiar pentru cei mai mulți dintre cei care nu au învîțat să citească în semne, este felul Lui magistral de a se manifesta prin noi în fiecare dintre noi și prin fiecare dintre noi, în noi….Suntem asemeni Lui si Lui îi datorăm tot ce am înfăptuit și săvîrșim. Cu toţii facem parte, fără excepție, credincioși și necredincioși, din planul Lui divin, ne-a făcut „după chipul si asemănarea Lui” pentru a ne recunoaște în El, măreţi, divini si buni, asemeni Lui. Astfel îl putem recunoaştem pe El în fiecare din noi.
Purtăm pe umeri poverile trecutului si ne-am obişnuit să ne pedepsim, să ne chinuim, să suferim, stagnând, rămânând inerți în acelaşi loc multă vreme, autovictimizându-ne, fără să cerem ori să acordăm ajutor, crezând ca aşa aplicîm lecţiii de învăţare de minte, pentru noi şi pentru ceilalţi. Și e greu, frustrant, obositor și ajungem să ne pierdem încrederea în noi înşine.
Chiar și în cazul „căutărilor” spirituale, deşi soluţiile problemelor interioare nu se găsesc în afară, discipolul are nevoie și acceptă, imploră ajutorul Maestrului pentru a-l îndruma pe calea aleasă, frumoasă dar anevoioasă. De altfel, atunci când toată lumea te consideră „un ciudat”, „schimbat în rău” „inadaptabil” „nebun”, ”rebel” Maestrul este singurul care spune că nu este nimic în neregulă cu tine, că ești normal… În India, una din legile spiritualităţii spune că persoanele pe care le întâlneşti sunt exact persoanele potrivite. Ele vin exact atunci când eşti pregătit și ai nevoie de ele și pleacă atunci când misiunea lor a luat sfârşit.
Un exemplu frumos de ajutor pe care l-am întâlnit în creştinism este cel al văduvei din pilda celor doi bani aruncaţi în cutia darurilor, pildă din deslușim îndemnul de a da tot ce avem, toata avuţia noastră, Marcu 12:41-44: ” Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa. Luca 21:1-4: ”Şi privind, a văzut pe cei bogaţi, aruncând darurile lor în vistieria templului. Şi a văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani. Şi a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viaţă.”
Într-un text al poetului Henri Michaux, Hristos ne cere cu totul altceva: să dăm din ce nu avem: „În mănăstirea unde ar dori sa fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului : – să ştiţi părinte ca nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu-mi pot fi mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin, nimic nu am! Stareţul îi răspunde : Ce are a face ?! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora le vei avea şi tu . Căutându-le pentru altul, le vei avea și pentru tine. Pe fratele tău, pe acesta, pe aproapele tău, pe semenul tău, eşti dator să îl ajuţi cu ce nu ai. Du-te, chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta!” Nicolae Steinhard ne explică in „Dăruind vei Dobândi” că „dând ce nu avem, dobândim prin ricoşeu ceea ce ne-am încumetat a dărui altora. Dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul supra-firesc se reflectă asupra fiinţei tale. Se întoarce ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – si te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte! “
Şi in „Faptele Apostolilor” suntem din nou îndemnați la ajutor: „Trebuie să ajutaţi pe cei slabi si să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus: Mai fericit este a da decât a lua”.
Și apropo de cei slabi, slabi în credinţă: „Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile”, Pavel 14:1.
Nu trebuie sa ne sfiim a cere şi a primi ajutor. Chiar Iisus, aflat pe cruce, a cerut ajutorul Tatălui și, prin acest gest, nu a dat dovada de slăbiciune,ci a dat dovada încrederii că nu este singur dar şi semnul recunoaşterii chiar de către Sine a acestei condiţii umane.
În Budhism, o treaptă importantă o reprezintă compasiunea pentru tot ce are viată. Chiar Budha, în căutarea Sa pentru iluminare după ani de viață ascetă în care şi-a chinuit mintea şi trupul, potrivit tradiţiilor spirituale ale acelor vremuri, prin practici dure de meditaţie şi un mod de viata crud, a atins eliberarea şi şi-a menţinut starea, datorită generozităţii unei fete. Slăbit si epuizat, și-a pedepsit trupul timp de şase ani, încercând să pună capăt dorinţelor carnale care îl stăpâneau. S-a autotorturat, s-a autofrustrat, manca doar o boabă de orez pe zi devenind cel mai anorexic dinte asceţi, stătea într-un picior, dormea pe cuie, ducând totul la extrem. „Trupul meu devine tot mai slăbit. Membrele mele par nişte segmente de viţă-de-vie sau de bambus. Şira spinării mele arată ca un şir de mărgele. Coastele mele împung în afară precum grinzile unei case de mult părăsite. Sclipirea ochilor d-abia mai răzbate precum licărirea apei dintr-o fântână adâncă. Scalpul îmi este uscat si scorojit ca al unei tărtăcuţe scorojite si uscate de căldură și vânt.” Era aproape de moarte când și-a revenit, reamintindu-şi ceva: a avut o mare viziune… „Dar” a spus el, „nu pot întreţine acest sentiment de bucurie dacă nu iau nimic de mâncare. Aşa ca mai bine mănânc ceva.” Chiar în acel moment, în mod misterios, a apărut o fata din sat cu un bol de orez. Şi fata i-a spus: „Poftim, mănâncă!”
Acest moment de generozitate și de relaxare, când el a acceptat orezul, a fost decizia pentru Viată. A fost ceea ce se numeşte în tradiţia creştină „starea de grație” ce nu o poţi avea prin propria voinţă. În creştinism starea de graţie provine de la Divinitate. În legenda lui Budha, starea de graţie a venit de la o fată simplă, obișnuită, inimoasă care a văzut un flămând și i-a zis „Mănâncă!”
În orice moment, starea de graţie poate veni de la fiecare din Noi. Nu te sfii sa întinzi o mână si nici să o apuci de-ţi este oferită. Indiferent de cât de puternică si genială este furnicuţa din tine, fă ca ea: alege Viaţa!
Lasă un răspuns