Nicicând Serviciul Român de Informaţii nu a fost parcă mai absent din spaţiul public. Pentru că, a ajunge în pragul destrămării unităţii teritoriale sub presiunea maghiarimii politice, într-o acţiune bine mascată de proiectele de „regionalizare” lansate chiar de către preşedintele ţării, este cutremurător. Este îngrijorător felul în care astfel de servicii înţeleg să-şi servească ţara de vreme ce nici măcar un singur mesaj de avertizare, vizând cumularea acţiunilor de segregare, nu a a atins sfera publică.
Dacă Traian Băsescu nu s-ar fi exprimat în felul demonstrativ prin care vrea să-şi impună, cu dispreţ faţă de ţară, acţiunile, nu am fi înţeles poate nivelul periculos la care au ajuns lucrurile. Condiţii în care tăcerea serviciilor de informaţii faţă de cumularea factorilor de declanşare a acţiunilor de segregare nu poate decât să ne dea fiori.
Căci, nu poţi să te întrebi: dacă noi n-avem cunoştiinţă nici măcar despre felul şi numărul acţiunilor îndreptate împotriva ţării chiar din interior oare ce putem şti despre acţiunile „lobbistilor” revizionişti grupaţi pe lângă principalele foruri europene?
Este adevărat, supus fiind obligaţei de a furniza informării doar anumitor instituţii, administraţiei prezidenţiale, guvernului ori altor structuri controlate de pecinginea portocalie, pare că SRI este legat la mâini în rolul său de apărător al fiinţei naţionale. Şi totuşi, a asista tăcut la felul în care informările realizate de o instituţie întreagă şi semnalele de avertisment rămân în folosinţa exclusivă a unei clicii, nu este o practică deloc onorabilă faţă de poporul român. Dimpotrivă! Poate fi asociată procesului de trădare portocalie prin lipsa unor necesare reacţii „paralele”.
Astfel, faptul că o structură informativă este obligată să informeze a prori anumite instituţii nu justifică închiderea ochilor la felul în care, nu doar că informaţia în sine este risipită, ci ea este utilizată în scopul continuării de anumite grupări politice, economice şi etnice, a procesului care a stat poate chiar la baza informării. Şi nu justifică atitudinea de „non coment” şi „non combat” al SRI faţă de ţară, faţă de poporul român. Pentru că omisiunea informări spre acela care este vizat inevitabil şi ireparabil de anumite evenimente devine în ultimă instanţă o rotiţă în mecanismul de manipulare al grupărilor structural-infracţionale. Pentru că nu mai avem doar clici politice ca structuri economico-infracţonale, ci şi administrativ-teritoriale infracţionale.
Nu este un reproş, dar SRI şi restul structurilor informative ar fi trebuit să găsească un mijloc de a-şi pune naţiunea în gardă. Măcar pentru faptul că ţara le plăteşte lefurile. Nu Palatul Cotroceni.
De aceea, prin orice mijloace, la nevoie şi prin insinuări în spaţiul media prin „scurgerile” de informaţii, ţara trebuia să primească semnalele de avertizare. Pentru că acţiunile ce vizează integritatea teritorială nu se manifestă de azi, de ieri.
Nu încape vorbă: în mod legal, un serviciu de informaţii nu ar putea apela la astfel de mijloace „paralele” de informare. Nu încape vorbă nici faptul că, fiind supusă unui jurământ, nu ar putea proceda niciodată în termeni legali la punerea în gardă a ţării prin scurgeri de informaţii.
Dar, nu trebuie uitat că „scurgeri” de informaţii au mai fost. În cazuri cu adevărat banale.
Or, când vorbim de un atentat la integritatea ţării, „scurgerile” de informaţii, oricât ar fi de imorale, devin legitime, în clipa în care informaţiile rămân strict la nivelul unor sfere decidente tot mai totalitare în utilizarea informaţiei, inclusiv împotriva ţării, fiind necesare şi astfel de acţiuni. Iar ofiţerii care le ar putea „asigura”, ar trebui să o facă. Chiar şi cu riscul pedepselor incumbate de lege. Pentru că aici este vorba de ţară, de lucrurile pe care au jurat că le vor apăra, legământul lor fiind pentru apărarea naţiunii, nu pentru ascunderea fărădelegilor unor ocârmuitori vremelnici.
Lasă un răspuns